بسم الله الرحمن الرحيم

În „definiţia coranică” a raportului dintre Islâm şi celelalte religii revelate – Creştinismul în cazul acesta – versetul 64 din Sûra a treia a Familiei lui ‘Imran, pare să îmbrace o importanţă particulară. În comentariul acestui verset, ne bazăm pe unele dintre comentariile coranice cu cea mai mare autoritate şi difuzare şi în special Tafsīru-l-Qur’āni-l-‘azīm de Abū-l-Fidā Ismā’īl Ibn Kathīr, Rūhu-l-ma’āni de Mahmūd Al-‘Alūsī şi Ad-durru-l-manthūr de Jalālu-d-dīn As-Suyūtī, care sunt printre cele mai importante opere de exegeză coranică, bazate pe opiniile Profetului Muhammad (صلّى اللَّه عليه و سلّم), a Tovarăşilor săi şi a sfinţilor care i-au succedat în generaţiile următoare.

Spune deci Textul ultimei dintre Revelaţii:

„Spune: „O, Oameni ai Cărţii, veniţi, înălţaţi-vă la un Cuvânt median între noi şi voi: a nu adora pe alţii în afara lui Dumnezeu, a nu-I asocia nimic şi ca nimeni dintre noi să nu ia pe alţii ca „domni” în afara lui Dumnezeu”. Iar dacă se îndepărtează, spuneţi-le lor: „Mărturisiţi că noi suntem supuşi lui Dumnezeu” (Cor.3-64).

Versetul începe cu imperativul – Spune, în arabă qul, transmis de la Dumnezeu Profetului imran.JPGSău Muhammad (صلّى اللَّه عليه و سلّم). Aşa cum se ştie, Coranul este „înregistrarea” – cuvânt cu cuvânt – a ceea ce îngerul Gabriel a transmis Profetului direct de la Dumnezeu şi de aceea în multe pasaje este prezentă indicaţia ordinului divin de a spune anumite lucruri.

Pe de altă parte, este necesar să amintim că revelaţia acestui verset este deseori pusă în relaţie cu vizita la Medina – locul unde rezida Profetul – a unei delegaţii de Creştini arabi provenind din regiunea Najran. În timpul acestei vizite – şi contrar a ceea ce s-a întâmplat cu ocazia altor vizite asemănătoare ale delegaţiilor de Creştini, în special sirieni şi abisinieni – oaspeţii au început să polemizeze cu Profetul în legătură cu Hristos; fapt care este semnificativ în mod particular căci numeroşi comentatori au relatat că această atitudine polemică nu ar fi fost apreciată şi a devenit „greu de suportat” pentru Profet, într-atât încât acesta ar fi spus: „Măcar să fi fost un văl între mine şi oamenii din Najran, astfel încât eu să nu-i văd şi ei să nu mă vadă!”. În final, îi ajunse lui Muhammad (صلّى اللَّه عليه و سلّم) ordinul divin de care se vorbeşte în versetele precedente (61-63) a Sûratei Familiei lui ‘Imrân: Profetul împreună cu propria sa familie şi Creştinii din Najran ar fi trebuit să invoce blestemul lui Dumnezeu asupra acelui grup care s-ar face vinovat de minciună. Delegaţia creştină însă a dat înapoi în faţa acestei înfruntări şi s-a întoars la Najran după ce a cerut protecţia Trimisului lui Dumnezeu şi acceptat să plătească un tribut.

S-ar putea deci înţelege că acest Spune ar fi fost în legătură cu acest lucru, sau şi în general, în raport cu Creştinii sau cu celelalte Religii.

Şi într-adevăr, discursul pe care Dumnezeu ordonă Profetului Său să-l pronunţe este îndreptat în mod direct către oamenii Cărţii şi deci către cei care urmează o Carte celestă (Evangheliile, Tora, Psalmii, etc). Aducem aminte că definiţia oamenilor Cărţii se aplică în general, în afara Evreilor şi Creştinilor, tuturor Tradiţiilor de origine divină: sunt consideraţi oameni ai Cărţii chiar şi Sabeenii şi Zoroastrienii, şi chiar – cel puţin de o parte a savanţilor islamici – Hinduşii şi Budiştii, dar nu pot fi consideraţi astfel aderenţii la secte sau pseudo-religii, căci  în acest caz ar fi considerate ca expresii doctrinale complet eronate şi de origine exclusiv umană – iar nu divină. Legea sacră a Islâmului (Şari’a) însă impune toleranţa şi respectul faţă de Oamenii Cărţii, o toleranţă datorată nu atât unei „bunăvoințe” generice ci din respect pentru originea divină a Revelaţiilor precedente Islâmului, lucru care implică admiterea „legitimităţii” şi a veridicităţii lor (principiale), însă (sunt considerate ca fiind, n.t) estompate de alterări sau de interpretări eronate. În schimb, Islâmul se consideră pe sine ca expresia finală, completă şi „sintetizantă” a monoteismului şi doctrinei Unităţii divine (tawhîd), care este „centrul” oricărei Tradiţii de origine sacră.

Îată însă că Dumnezeu ordonă Trimisului Său să spună Oamenilor Cărţii veniţi, înălţaţi-vă la un Cuvânt median între noi şi voi„. Expresia ta’âlaw este tradusă aici prin „veniţi, înălţaţi-vă„, ţinând cont atât de utilizarea sa  ca îndemn („haideţi”, „veniţi”), cât şi de semnificaţia sa etimologică („urcaţi”, „înălţaţi-vă”, imperativ de la ta’âla, de la rădăcina verbală ‘-l-a, „a fi înalt”), care indică cu claritate o chemare la o „elevare” şi deci la ceea ce este „superior„. Acest element „superior” este cel „metafizic” la care se cere Oamenilor Cărţii să se „înalţe” şi e reprezentat aici de un „Cuvânt (kalima) median (sawâ’) între noi (Musulmanii) şi voi (Oamenii Cărţii)”.

Termenul kalima („cuvânt„) poate să indice în general Cuvântul divin şi aceasta atât în sensul de Verb – prin aceea că Iisus în Islâm este kalimatu-Llâh, „Verbul, Cuvântul lui Dumnezeu”, aşa precum Coranul este de asemenea kalâmu-Llâh, „Cuvântul, Discursul lui Dumnezeu” – cât şi în sensul de Cuvânt sacru pronunţat de om – cum este cazul în declaraţia de credinţă islamică şi în particular în prima sa parte, lâ ilâha illâ Allâh, „Nu există divinitate în afara lui Dumnezeu„, numită tot kalima.

Chiar şi vocabula sawâ’ („median”) trebuie considerată cu atenţie – rădăcina verbală s-w-y (de la care derivă etimologic sawâ’) evocă în general ideea de „echidistanţă„, de la care avem o întreagă gamă de semnificaţii care includ „mediu„, „egalitate„, „just mijloc„, „echitate” dar şi „armonie„, „perfecţiune„. Este vorba deci cu siguranţă de un „Cuvânt just, echilibrat, imparţial, care să fie la mijloc între noi şi voi, un Cuvânt în care noi şi voi suntem egali„, precum spune Ibn Kathîr; un cuvânt „prin care nu se contrazic Tora, Evangheliile şi Coranul„, cum se exprimă Al-‘Alusî; este necesar de asemenea de a considera cum Textul arab al Coranului face aluzie la o „sacralitate” particulară şi la o „perfecţiune” a unui asemenea cuvânt la care este necesar să „se înalţe” (Oamenii cărţii, n.t) încă din sensul semantic al termenilor utilizaţi.

Continuarea versetului „desfăşoară conţinutul” unui asemenea „Cuvânt” sacru şi „comun” şi îi detaliază cele trei „concepte” constituente: şi anume, oricare ar fi formularea sa exterioară, „Cuvântul median” între Islâm şi celelalte Tradiţii divine nu poate să nu fie compus din următoarele elemente „doctrinale”:
În primul rând ” a nu adora (lâ na’budu) pe alţii în afara lui Dumnezeu (Allâh)”. Adică : adorarea – în arabă ‘ibâda, literalmente „faptul de a servi” – este adresată doar Lui. Pentru corecta înţelegere a acestei fraze, trebuie să se ţină cont că în doctrina islamică „Allâh este un nume care face aluzie simbolic la (‘alamun ‘alâ) Domnul, fie El binecuvântat, Prea-Înaltul„, cum se exprimă Ibn Kathîr sau putem spune şi că (face aluzie la) „Esenţa” divină sau  „Principiul” metafizic suprem. Şi deci către Allâh – cu cele 99 de „Nume” ale Sale, conform unei spuse profetice importante – şi doar Lui – ca „simbol” şi „expresie” a Esenţei divine – trebuie să se „orienteze adoraţia” şi deci activitatea rituală fundamentală a Religiei, care este reprezentată de ideea de a-I „servi” Lui, a fi „servul lui Dumnezeu”.

De aici rezultă cel de-al doilea aspect doctrinal, şi anume „a nu-I asocia (lâ nuşriku) nimic„, şi deci a nu înclina în adoraţie „pentru cel care e altul decât Dumnezeu, pentru că asupra acestui lucru nu a existat niciodată vreo divergenţă între vreun Profet sau Carte sacră„, precum spune Al-‘Alûsî, căci, conform concepţiei islamice, toate Tradiţiile divine cheamă la Unitatea divină şi resping idolii. Este vorba în acest caz de interzicerea ‘formală’ a oricărei idolatrii, numită în arabă şirk şi deci literalmente ‘asocierea’ a ceva lui Dumnezeu.
Trebuie să fim însă atenţi la a nu identifica refuzul idolilor cu negarea oricărei imanenţe divine, impunerea acestei idei ar nega implicit atât posibilitatea de a-L cunoaşte cât şi prezenţa vie şi însufleţitoare a unor oameni – fie că este vorba de Profeţi sau  sfinţi sau reprezentanţi autorizaţi ai ierarhiilor tradiţionale – care îi ajută pe alţii, călăuzindu-i în adorarea şi cunoaşterea Sa.

Din acest motiv, al treilea element doctrinal din care se compune „Cuvântul median” este exprimat astfel: „ca nimeni dintre noi să nu ia pe alţii ca ‘domni’ (arbâb) în afara lui (min dûni) Dumnezeu„.
Acestei expresii coranice, Ibn Kathîr îi aduce două interpretări care fac aluzie la două aspecte complementare care îi alcătuiesc sensul: „Conform lui Ibn Jurayj aceste cuvinte înseamnă „că nimeni dintre noi nu se supune altuia (aflat, n.t) în neascultare de Dumnezeu”, în timp ce pentru ‘Ikrima sensul e „că nimeni dintre noi nu se prosternează în faţa altuia””.
Intr-adevăr, pe de o parte nu e nici un dubiu că versetul poate fi înţeles în sensul că „o fiinţă umană nu trebuie să adore o altă fiinţă umană” ca atare, datorită contingenţei şi stării creaturiale ale acesteia – reamintim că în Islâm Legea Sacră interzice prosternarea în direcţia oricărei creaturi.
Pe de altă parte, este afirmat cu claritate că orice „raport ierarhic” între credincioşi îşi poate găsi legitimitatea doar în cadrul supunerii şi orientării către Dumnezeu – care este evident cu totul altceva decât negarea oricărei ierarhii[1]. Cu alte cuvinte, în Islâm se consideră că Mesagerii divini – printre care Moise şi Iisus – nu au chemat oamenii la „ei înşişi” cât mai curând la adorarea lui Dumnezeu şi cunoaşterea Sa –  în consecinţă, aceeaşi orientare metafizică trebuie să fie considerată ca fiind o caracteristică constitutivă a întregii învăţături distribuite de ierarhia sacerdotală, religioasă şi sapienţială – sau putem spune, exoterică şi esoterică, conform terminologiei utilizate de René Guénon.

Expresia min dûni înseamnă”fără”, „în afară de”. Mai precis, termenul adverbial dûna, în afară faptului că conţine (de la rădăcina d-w-n) ideea de „a fi jos”, exprimă şi conceptul de a nu putea ajunge într-un loc datorită unui obstacol (de aici semnificaţia „a nu putea ajunge la„), lucru care ilustrează cu şi mai mare claritate faptul aluzia se face la o „orientare divină” ca bază necesară a ierarhiei tradiţionale – se poate citi, literalmente, „ca din noi nimeni să nu ia alţii ca domni rămând în afara”, sau „sub Dumnezeu”, fiind astfel opriţi de a-L adora şi a-L cunoaşte.

Versetul se încheie cu aceste cuvinte: „Iar dacă se îndepărtează, spuneţi-le lor: „Mărturisiţi (aşhadu) că noi suntem supuşi lui Dumnezeu (muslimûn)”. Astfel, dacă Oamenii Cărţiise îndepărtează„, neacceptând să „se înalţe” la un „Cuvânt de mijloc” constituit de adorarea lui Dumnezeu, de respingerea idolatriei şi de o ierarhizare între credincioşi bazată pe orientarea „verticală” şi metafizică, atunci cere-le lor să ateste deschis că voi sunteţi muslimûn, şi deci „Musulmani„, sau „supuşi lui Dumnezeu„, pentru că termenul Islâm – de la care vine muslim, muslimûn, etc – semnifică „supunere la Dumnezeu„. Se cere deci „oamenilor Cărţii„, ca, dacă nu sunt în măsură să „se înalţe” precum a fost anterior explicat – şi deci, am putea spune, să adere în întregime la datoria de adecvare tradiţională a mesajului divin particular care constituie „depozitul tradiţional” care le este propriu lor – atunci să recunoască (cel puţin) originea divină a Islâmului.

Se pare că acest verset ar fi fost îndrăgit în mod particular de Profet (صلّى اللَّه عليه و سلّم). As-Suyuti relatează cum acesta îl recita des în timpul rugăciunii rituale din zori (salâtu-l-fajr), după ce pronunţa următoarele cuvinte:

Spune: „Aveţi credinţă în Dumnezeu, în ceea ce ne-a fost revelat nouă, în ceea ce a fost revelat lui Abraham, lui Ismail, lui Isac, lui Iacob, celor doisprezece Triburi, în ceea ce a fost dat lui Moise şi lui Iisus şi în ceea ce a fost dat Profeţilor de către Domnul lor:  între ei nu facem nicio diferenţă şi Lui îi suntem supuşi„” (Cor.2-136)

Dar faptul şi mai însemnat este că acest verset era conţinut în scrisoarea trimisă de Profetul însuşi împăratului bizantin Heraclius – cel mai mare principe creştin al vremurilor sale – scrisoare în care era spus: „În Numele lui Dumnezeu, Atot-Milostivul, Atoate-Milostivul. Din partea lui Muhammad servitorul lui Dumnezeu şi Trimisul Său către Heraclius suveranul Romanilor. Ca pacea să fie peste cel care urmează calea cea dreaptă. Te chem la supunere în faţa lui Dumnezeu (Islâm). Supune-te lui Dumnezeu (aslim, „devin-o musulman”): te vei afla astfel în siguranţă şi Dumnezeu va dubla recompense ta! Dacă te vei îndepărta însă, vei cădea în păcatul celor care îl urmează pe Arie (al-arîsiyyûn). „O, Oameni ai Cărţii, veniţi, înălţaţi-vă la un Cuvânt median între noi şi voi: a nu adora pe alţii în afara lui Dumnezeu, a nu-I asocia nimic şi ca nimeni dintre noi să nu ia pe alţii ca „domni” în afara lui Dumnezeu”. Iar dacă se îndepărtează, spuneţi-le lor: „Mărturisiţi că noi suntem supuşi lui Dumnezeu”” (a se vedea ahâdith nr. 7 şi 4553 din culegerea Sahîh a lui Al-Bukhârî).[2]

A se nota de asemenea că interpretarea termenului arîsiyyûn în sensul de „cei care-l urmează pe Arie” – care este cea care prevalează, confirmată fiind de Al-Asqalanî, exeget al Sahîh – este în mod particular semnificativă: în cuvintele Trimisului lui Dumnezeu, Muhammad, care vorbeşte ca ‘din interiorul’ orizontului doctrinar propriu creştinismului, este confirmată ideea venirii Islâmului ca o reînnoită propunere „a ortodoxiei atemporale” din Tradiţia primordială.[3]

Articol de Lodovico Zamboni apărut în -L’Idea Il Giornale di Pensiero – 2001 Anul VII, n.2

NOTE:

[1] Al-‘Alûsi transmite de la ‘Adiyy ben Hâtim (creştin arab care îmbrăţişase Islâmul): „Atunci când spuseră cuvântul „ca nimeni dintre voi să nu aibă pe alţii ca domni în afara lui Dumnezeu„, eu am spus Profetului: „Dar noi nu îi adorăm!”. El spuse atunci: „Ei oare nu vă declară licite sau ilicite lucrurile [în afara ordinelor divine]?” „Ba da”, am răspuns. „Despre acest lucru este vorba.„, concluzionă Profetul.
Al-Mazharî aplică cu bună dreptate indicaţia implicită din aceste cuvinte coranice la raporturile interne din comunitatea islamică şi în particular faţă de obedienţa în raport cu fondatorii unei şcoli juridice (madhab) care trebuie să aibă întotdeauna o orientare metafizică – reprezentat în acest caz de supunerea (acestor fondatori, n.t) Trimisului lui Dumnezeu: este într-adevăr, foarte evident că avertismentul conţinut în multe din cuvintele divine care se referă aparent la Oamenii Cărţii (sau la idolatrii) sunt adresate în primul rând la cine citeşte Textul sacru şi deci la Musulmanii practicanţi.
Al-Mazharî – care urmează şcoala juridică hanefită – aminteşte deci că acest verset nu critică supunerea faţa de Trimisul lui Dumnezeu (صلّى اللَّه عليه و سلّم) şi nici „supunerea, în ceea ce este conform cu Legea Sacră datorată savanţilor religioşi, sfinţilor şi celor care guvernează – şi  având în vedere faptul că Dumnezeu însuşi spune „Supuneţi-vă lui Dumnezeu şi Trimisului şi celor care deţin putere dintre voi„. În schimb, dacă prin supunerea în faţa cuiva ne supunem la ceva care nu ar fi conform cu Legea sacră, aceasta e ca şi cum „s-ar lua ca domn pe altul în afara lui Dumnezeu”. Al-Bukharî şi Muslim transmit de la ‘Alî: „Dacă există nesupunere în faţa lui Dumnezeu (la acela la care vă supuneţi, n.t), nu trebuie să vă supuneţi nimănui (în felul acesta, n.t). Supunerea este în fapt datorată doar în bine (este datorată doar la ceea ce este bine, adică conform cu Legea Sacră, n.t).[…]”.

[2] Ismâ’il Haqqî relatează care ar fi fost răspunsul lui Heraclius către Trimisul lui Dumnezeu: „Noi mărturism că tu eşti un Profet dar nu putem să lăsăm antica Religie pe care Dumnezeu a ales pentru Iisus”. Profetul a privit cu admiraţie acest răspuns şi a spus: „Domnia lor e confirmată până în Ziua Judecăţii”. Cu totul altul, relatează Ismâ’il Haqqî, a fost cazul lui Khosroes, suveranul Persiei, care a rupt o scrisoarea asemănătoare trimisă de Profet: Khosroes a fost omorât şi domnia sa complet distrusă.

[3] Alţi exegeţi înţeleg însă prin termenul arîsiyyûn -„ţăranii”, fiind cea mai mare parte a supuşilor lui Heraclius dedicată agriculturii; cuvintele Profetului „Dacă te vei îndepărta, te vei face vinovat de păcatul arîsiyyûn-ilor” ar avea în acest caz pentru mulţi comentatori sensul „Dacă vei respinge Islamul, vei cădea în păcatul supuşilor tăi ţăranii care te vor urma în eroare”. În fine, alţii însă reţin că arîsiyyûn înseamnă „cei care încasează taxele” şi că Profetul aducând un exemplu paradigmatic al unei puteri tiranice ce nu-şi respectă propria datorie de a avea grijă de supuşii săi  ca şi o prezintă ca referindu-se la agenţii însărcinaţi cu adunarea impozitelor şi care comit (deseori, n.t) abuzuri grave şi care sunt detestaţi de populaţie.

Reclame