(Moscheea numită şi) Cupola Stâncii (Qubbatu-s-Sakhra) din Ierusalim, care a fost construită între 688 şi 692 d.H, la aproape 60 de ani după moartea Profetului (Rugăciunea şi Pacea divină asupra sa) şi care este unul dintre cele mai vechi monumente Islamice care se păstrează încă integral, aparţine artei Bizantine dar în acelaşi timp este o lucrare a artei Islamice, prin alegerea elementelor sale constitutive. Marea Moschee din Damasc, începută în 706 şi terminată în 715 este pe de altă parte, a priori o lucrare a artei Islamice, cel puţin în majoritatea formelor sale dacă nu în detalii. După această dată, şi mai precis înspre mijlocul secolului al optulea d.H, noua artă a început să se extindă foarte repede şi într-o mare măsură; marile opere care au apărut atunci, precum Marea Moschee din Cordoba, fondată în 785 şi cea a lui Ibn Tûlûn din Cairo, terminată în 879, care nu mai reprezintă doar faze (iniţiale) ale unei tentative de evoluţie ci sunt, în calitatea lor de artă, capodopere neîntrecute. Aceasta înseamnă că arta Islamului şi-a găsit propriul limbaj undeva pe la mijlocul celui de-al doilea secol de la Hegira.Haideţi să comparăm pe scurt aceste date cu cele furnizate de istoria artei Creştine: picturile din Catacombe, realizate în timpul primelor trei secole d.H, sunt creştine în subiectul lor, deşi într-un fel am spune, aluziv; stilul lor reflectă arta Romană decadentă. Arta Creştină nu dobândeşte decât în epoca lui Constantin propriul său limbaj reţinând în acelaşi timp, în modalitățile sale imperiale, ceva din vocabularul Greco-Roman, aşa cum poate fi văzut la Ravena; strict vorbind, arta Creştină nu a devenit cu adevărat ea însăşi decât după declanşarea iconoclasmului Bizantin, paralel deci cu apariţia artei Islamice şi, într-un fel ciudat, ca o reacţie la aceasta. În cazul Islamului, coeziunea nivelurilor religioase şi sociale erau favorabile unei rapide înfloriri a acestei arte (sacre).

Cupola Stâncii este numită câteodată „Moscheea lui ‘Umar”, dar aceasta nu este exact căci a fost construită, nu de Califul ‘Umar (ca Dumnezeu să fie mulţumit de el) ci de Califul Umayyad ‘Abd al-Malik în 688 d.H. Cu toate acestea există un sâmbure de adevăr în atribuirea acesteia Califului ‘Umar. Atunci când acest Tovarăş al Profetului (rugăciunea şi pacea divină asupra sa) a venit la Ierusalim la invitaţia Patriarhului grec[1], pentru a semna tratatul de predare a oraşului sfânt, el a cerut să fie condus către locul unde se găsea templul lui Solomon (asupra sa Pacea divină) şi de unde, conform credinţei musulmane, Profetul a fost transportat în mod miraculos în noaptea urcării la cer. Se spune că locul era plin de resturi şi gunoi care fusese împrăştiat acolo de locuitorii creştini (ai oraşului) pentru a-i îndepărta pe evrei[2]. Califul ‘Umar a recunoscut locul din felul în care Profetul (pacea şi rugăciunea divină asupra sa) i-l descrisese şi a început să-l cureţe cu propriile sale mâini[3]. După aceasta a fost construită o simplă moschee de lemn între stânca care formează vârfului Moria şi locul unde moscheea Al-Aqsâ va fi mai târziu construită. Cât despre cupola care acoperă stânca sacră, acesta a fost construit de către Califul Umayyad în timpul epocii în care Mecca era sub controlul rivalului său Ibn Az-Zubayr […]. Această stâncă este sacră pentru musulmani din trei motive: în amintirea lui Abraham (pacea divină asupra sa) care a urcat pe Muntele Moria pentru sacrificarea fiului său; datorită Templului lui Solomon (pacea divină asupra lui) care se găsea pe acel loc şi datorită faptului că Profetul Muhammad (rugăciunea şi pacea divină asupra sa) a fost transportat acolo pentru „călătoria nocturnă”. Se află acolo o peşteră în stâncă care duce la un fel de puţ care se deschide înspre vârful (stâncii); conform unei tradiţii populare, din această peşteră şi prin acest puţ Profetul (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) s-a urcat la cer, şi acesta este un exemplu uimitor de simbolism: peştera din stâncă este precum inima sau ca cea mai profundă conştiinţă a omului, legată prin „raza divină” de lumile superioare.

Cupola Stâncii, desemnată să adăpostească acest loc sacru, acoperit parcă de un vast baldachin, este un rar exemplu din punct de vedere arhitectural în arta Islamului şi este legat direct de stilul sanctuarului Bizantin cu o cupolă centrală şi un deambulatoriu octogonal; are chiar aspectul unui rezultat logic şi definitiv al întregii evoluţii a arhitecturii Romane şi Bizantine, din care numeroase exemple, nu foarte diferite de acesta, se pot găsi pe teritoriul Palestinei[4].

Fig4bis

Fig 1-3.JPGDar doar într-o ambianţă musulmană acest tip de clădire a putut să-şi afirme toată puritatea sa „Platonică”. Clădirile de acelaşi tip din prima perioadă erau realizate într-un fel mai complicat din consideraţii statice şi din necesităţi liturgice: nevoia de a întări suporţii cupolei şi de extinde spaţiul interior pentru strană a însemnat că diferitele elemente geometrice incluse în clădire trebuiau să fie amestecate într-un singur corp, cât timp sanctuarul musulman îşi datorează toată frumuseţea articulării contrastante ale aceloraşi elemente, adică emisferei cupolei pe tamburul său circular şi octogonului cristalin care o înconjoară. Cupola este realizată dintr-o dublă carcasă din lemn, acoperită cu un strat metalic aurit, astfel încât nu este nevoie de contraforturi greoi; curbura sa se poate înalţă astfel mai mult decât în cazul cupolelor bizantine. În cazul acestea putem avea impresia că, pentru prima oară, o cupolă dobândeşte toată puterea radiantă care caracterizează cea mai mare parte a arhitecturii islamice. Pereţii octogonului, care sunt acum împodobiţi cu plăci de ceramică turceşti, erau acoperiţi înainte de mozaicuri. Patru intrări se deschid către cele patru puncte cardinale, plasând astfel clădirea în mod simbolic în centrul lumii.

Interiorul sanctuarului, mai mult chiar decât exteriorul său, pare mai curând Bizantin sau Roman, datorită utilizării de coloane antice legate parţial prin arhitrave. Lumina care învăluie stânca sacră cade de sus prin tamburul cupolei, împodobită cu mozaicuri pe un fond aurit. Stânca este înconjurată de patru piloni şi doisprezece coloane care sprijină tamburul şi care invită la înconjurarea rituală. O a doua şi o mai mare serie de piloni şi coloane este aranjată octogonal în asemenea fel încât spaţiul rămâne orientat din toate părţile către centru, fără să fie însă atras în mişcarea circulară. Secretul transformării mişcării în repaus constă în faptul că bazele tuturor pilonilor se află în punctele de intersecţie a unui poligon stelar format de două pătrate trasate în cercul interior. Rezultatul este că mai multe grupe de piloni marchează zone dreptunghice sau pătrate, a căror proporţii sunt determinate de corespondenţa care există între părţile unui pătrat şi diagonala sa, sau, iarăși, între diametrul cercului înscris într-un pătrat şi diametrul cercului din afara sa; această corespondenţă nu poate fi exprimată în numere întregi, dar ea este profund „organică”. Astfel, planul sanctuarului însuşi exprimă sinteza unui cerc şi a unui pătrat, mişcare şi repaus, timp şi spaţiu, iar această sinteză era exprimată încă dinainte, în modul cel mai evident cu putinţă, de forma exterioară a clădirii în care sfera „celestă” a cupolei se îmbină cu „pământescul” cristal al octogonului.[5]

Fig 4-6Este posibil, şi chiar foarte probabil, ca planul (clădirii) bazat pe un poligon stelar să fie o moştenire bizantină care, la rândul său, să fie un antecedent Platonic şi Pitagoric din Antichitate. Poligonul stelar cu opt colţuri va juca un rol fundamental în arta musulmană şi va apărea nu doar în arta arhitecturală dar şi în motivele decorative. În practică, folosirea unei scheme tematice de acest fel, a permis unui plan arhitectural să poată fi transpus dintr-o scală în alta fără să fie nevoit să recurgă la exact aceleaşi unităţi de măsură. În acelaşi timp, această aplicare în arhitectură a unei geometrii calitative – şi nu doar pur cantitative, implică un aspect speculativ şi chiar contemplativ; este arta combinării multiplului şi diferitului cu unitatea. Dacă era nevoie de o dovadă a continuării vreunui element a Gnozei antice în arta islamică, aici poate fi găsit.

Fig 5

 

 

Cei care au realizat Cupola Stâncii au văzut în ea, fără îndoială, imaginea centrului spiritual al lumii; dar pentru că acest centru al lumii este simbolizat, pentru musulmani, de Ka’ba, Ierusalimul şi Muntele Moria în particular, a fost considerat întotdeauna ca un avatar al aceluiaşi centru şi ca un loc unde se vor desfăşura evenimentele decisive ale sfârşitului de lume[6]. Tamburul cupolei este ţinut de patru piloni şi doisprezece coloane iar deambulatoriul are opt piloni şi şaisprezece coloane, constituind un total de patruzeci de suporturi, care corespunde numărul sfinţilor care, conform unei spuse a Profetului (rugăciunea şi pacea divină asupra lui), constituie „pilonii” (awtad) spirituali ai lumii în orice epocă. Aranjamentul celor patru intrări înspre cele patru puncte cardinale ale spaţiului a fost deja menţionat anterior.

5-6

Rămâne de spus doar câteva cuvinte despre mozaicurile care împodobesc interiorul tamburului cupolei. Acestea consistă în ornamente în forma viţei de vie, stilizată şi îmbogăţită cu pietre preţioase şi diademe, în care emblemele Sasanide şi Bizantine pot fi percepute, ca aluzie poate la Califatul Islamic universal. […]

Artizanii acestor mozaicuri au fost instruiţi fără îndoială într-o şcoală Siriano-Bizantină.Fig 7 Trebuie remarcat însă că decoraţiile Cupolei Stâncii nu includ reprezentări de fiinţe animate şi aceasta vine să infirme teza anumitor orientalişti cum că Islamul nu a respins imaginile antropomorfice decât mult mai târziu.

În general putem spune despre Cupola Stâncii, că demonstrează cu siguranţă întâlnirea dintre Bizanţ şi arta Islamică care se năştea iar această întâlnire a fost făcută posibilă datorită elementului „Platonic” inerent în arta Bizantină; iar prin aceasta înţelegem un anumit aspect al înţelepciunii contemplative care se integrează destul de natural în perspectiva Islamică orientată către Unitatea lui Dumnezeu, atât transcendent cât şi immanent.

Israel-2013-Jerusalem-Temple_Mount-Dome_of_the_Rock-Detail_01.jpg
Detaliu de pe exteriorul moscheii

 

***

*Text tradus, adaptat şi adăugit (în note) din Titus Burckhardt – Arta Islamului, Limbaj şi Semnificaţie

NOTE:

[1] [În tradiţia islamică întâlnirea are loc pe Muntele Măslinilor. Amintim că Patriarhul grec al Ierusalimului, Sofronius, este un personaj istoric foarte important, considerat sfânt atât de Biserica catolică cât şi de cea Ortodoxă. De origine arabă siriană, a fost un călugăr şi un teolog respectat. În cadrul întâlnirii dintre cei doi a fost discutată atât predarea oraşului (fără luptă) cât şi drepturile comunităţii creştine din oraş mijlocite prin plata unei taxe specifice numite giziya. În tradiţia islamică s-a păstrat textul acelei proclamaţii realizate de Califul ‘Umar care ere un ‘Aman’, o ‘garanţie’ şi mai precis o definire a statutului comunităţii creştine şi a raporturile sale cu autoritatea islamică – şi a obligaţiile autorităţii musulmane faţă de aceasta.
Nota bene: Pentru a preîntâmpina prejudecăţi şi locuri comune, o să dăm câteva explicaţii în privinţa acestei taxe. Aceasta (giziya) era singura taxă anuală specifică plătită de minorităţile religioase care locuiau într-un teritoriu aflat sub stăpânirea unei autorităţi islamice legitime (comunitatea musulmană plătea şi ea o altă taxă numită zakat din bunuri, bijuterii, animale, recolte) şi era prelevată doar de la bărbaţii maturi . Nu era prelevată de la femei, copii, cei ce sufereau de probleme mentale, cei orbi sau cu alte defecte care îi împiedicau să muncească, cei foarte săraci, sclavii, bătrânii, preoţime şi călugărime, cei care se înrolau voluntari în armată, vizitatorii temporari (al-musta’min, străini nemusulmani care locuiau temporar în teritorii musulmane). În schimbul acestei taxe autoritatea islamică se obliga să protejeze viaţa, bunurile, locurile sfinte ale comunităţii care plătea (atât în general în termeni de securitate şi justiţie cât şi în caz de atac inamic, vezi exemplul dintr-o epocă recentă oferit de Emirul ‘Abd al-Qadîr la Damasc în momentul conflictelor dintre creştini şi druzi din Siria) şi oferea acesteia o autonomie sporită în cadrul comunităţii musulmane, de ex. propriile tribunale pentru a regla conflictele interne, propria organizare internă şi ierarhie, etc. Cei care plăteau această taxă erau scutiţi de serviciul militar şi statul se obliga să aibă grijă de cei prea bătrâni sau prea bolnavi care nu aveau altă susţinere (conform exemplelor din timpul Califului ‘Umar care rămân referinţe pentru Legea Sacră). Această taxă era anuală şi valoarea sa depindea de condiţia socială a celui care plătea şi de profesia acestuia (zarafii plăteau mai mult decât meşteşugarii care plăteau mai mult decât lucrăturii manuali, etc). Valoarea acesteia putea fi de un dinar pe an (4.235 grame de aur) pe persoană. (Muhammad Hamidullah a calculat că rata de zece dirhami pe an reprezentau cheltuielile unei familii medii pentru zece zile) dar depindea întotdeauna de condiţiile în care se putea realiza plata (care, în caz de nevoie, se putea realiza şi în echivalentul în produse). Şi în final să amintim că a existat şi exemplul oferit de Abu ‘Ubayda care neputând apăra un oraş proaspăt cucerit de ofensiva bizantină, a returnat valoarea giziyei plătite comunităţii înainte de a se retrage din oraş (în timpul cuceririi Siriei).
Conform unui hadith (relatat de At-Tabarî) anumiţi membrii ai comunităţii creştine l-au întrebat pe Califul ‘Umar dacă ar putea considera giziya ca fiind sadaqa (milostenie, pomană) şi Califul a fost de acord. Trebuie să se ţină cont de faptul că aceste taxe nu erau decizii arbitrare administrative cu scopul principal de a umple visteria ci erau impuse printr-o Lege Sacră fundamentată printr-o Carte revelată şi prin exemplul unui Profet şi scopul lor era în primul rând unul ritual şi se traducea (pe planul interpretativ cel mai de simplu) într-o purificare directă (prin zakat) sau indirectă (prin giziya) a bunurilor şi a persoanelor care plăteau aceasta.). Nt]

[2] Se pare că locul templului distrus era considerat de creştini ca fiind blestemat.

[3] Conform istoricului bizantin Euthychius, ‘Umar vizita atriumul Bisericii Sfântului Mormânt în compania patriarhului Sofronius când veni timpul de rugăciune. El îi spuse patriarhului, „Aş dori să fac rugăciunea”, i s-a răspuns:,”Roagă-te aici”. Dar Califul ‘Umar a refuzat şi a fost condus către biserica din apropiere pentru a se ruga acolo. Iarăşi aceasta a refuzat şi a ieşit afară din biserică înspre partea din Est, şi acolo s-a rugat singur. El a explicat apoi că a vrut să preîntâmpine ca musulmanii să transforme această biserică în moschee cu argumentul că ‘Umar s-a rugat acolo. [În alte relatări se adaugă că Patriarhul Sofronie i-a oferit atunci cheile Bisericii Sfântului Mormânt pe care Califul le-a încredinţat unei familii din Medina. Acest obicei al păstrării cheilor Bisericii Sfântului Mormânt în posesia musulmanilor s-a păstrat până în ziua de astăzi. N.t]

[4] Mai ales Biserica Bizantină a Asccensiunii de pe Muntele Măslinilor şi Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim.

[5] În majoritatea clădirilor musulmane cu cupolă, octogonul este plasat ca intermediar între cupolă şi baza cubică, care îi conferă şi o altă semnificaţie spirituală. Aceasta corespunde atunci celor opt Îngeri care sprijină Tronul divin.

[6] [Poate este bine de atras atenţia că efervescenţa activităţilor entităţii sioniste în scopul reconstruirii Templului lui Solomon şi distrugerii astfel a moscheii care se găseşte pe acelaşi loc, fac parte şi ele din aceeaşi desfăşurare a evenimentelor escatologice. Vom încerca să ne explicam pe foarte scurt: în afara ideologii contrafacerii sioniste, în toate religiile abrahamice se consideră că poporul evreu, în urma respingerii misiunii divine a lui Iisus (pacea divină asupra sa), şi pentru a fi totuşi protejat de consecinţele extrem de grave ale pedepsei divine care ar fi urmat (în viaţa de aici şi în Cea de dincolo), au fost astfel trimişi în exil, obligaţi să renunţe la puterea temporală şi trebuind să aştepte venirea salvatoare a lui Mesia (Iisus al celei de-a doua veniri)  dar având în schimb posibilitatea să-şi păstreze astfel identitatea religioasă, într-o anumită măsură (toate riturile legate de existenţa Templului fiind imposibil de acum de practicat). De aici rezultă gravitatea acțiunilor întreprinse de entitatea sionistă căci acestea reprezintă o încercare de răsturnare a unui ordin și a unei mizericordii divine – iar, practic vorbind, lor și-au făcut răul cel mai mare, distrugând prin aceasta propria lor tradiție religioasă: iudaismul.
Poate despre asta este vorba în Matei 24.15 când se vorbește de „urâciunea pustiirii…stând în locul sfânt”…
În rest trebuie spus de asemenea că motivația principala a musulmanilor de a se opune si de a nu recunoaște autoritatea acesteia, este refuzul acceptării ca fapt împlinit al unei acțiuni care nu este doar pseudo-tradițională ci una chiar contra-tradițională, antechristică am spune. Caci, pe de alta parte, pentru Islam, doar din punct de vedere religios, Ierusalimul este desigur un oraș sfânt important dar importanta sa este una terțiară, după Mecca și Medina. A se vedea în această privință și cartea lui Ch. A. Gilis  La Profanation d’Israel selon le droit sacré N.t]

Reclame