Introducere

Prezentăm în cele ce urmează comentariul uneia dintre cele mai importante surâ din Coran, Surâ 112, Al-Ikhlâs.

Vom încerca să înţelegem în primul rând termenul ikhlâs care constituie numele sûra şi  pe care preferăm să-l lăsăm în transcrierea arabă datorită imposibilităţi folosirii unui termen echivalent din română .
Din punct de vedere lingvistic, rădăcina kh-l-s evocă ideea de puritate (laban khâlis înseamnă lapte pur, neamestecat) şi semnifică acţiunea de „a face pur, fără amestec” şi la sensul figurat „consacrarea exclusivă” (a unei acţiuni sau a unui sentiment pentru cineva) de unde avem expresiile, ikhlâs al-‘amal li-Llâhi (consacrarea actului exclusiv lui Allâh), mukhlissan la-Hu dînî (consacrându-I exclusiv religia mea, adică practica mea rituală) (Coran. 39, 14). Coranul laudă pe mukhlisûn, „cei care se purifică”, „cei sinceri” în timp ce despre Moise este spus că este „mukhlas” (19, 51), Iosif este „min ‘ibadinâ-l-muklasîn” (12, 24), adică dintre aceia pe care Dumnezeu i-a consacrat exclusiv serviciului Său.

Precum se vede cuvântul ikhlâs este dificil de tradus având în vedere polisemia limbii arabe, însă am putea să-l rezumăm prin ‘sinceritate’ dar şi ‘puritate’, sau ‘purificare’[1]. S-ar putea spune că în afara sensului pe care i l-am putea da de „puritate a intenţiei”, alt sens implică punerea sa efectivă în act şi deci o „consacrare” sinceră şi dezinteresată a întregii fiinţe în serviciul şi adoraţia lui Dumnezeu.

Ce este important de subliniat este că subiectul subînţeles al acestei surate este Tawhîd-ul[2], Unitatea divină, iar mijlocul prin care se ajunge la acesta este reprezentat de ikhlâs, explicitat în textul comentariului.

Tawhîd-ul, doctrina Unităţii divine, nu este o ‘inovaţie’ islamică, fiind prezentă într-o formă implicită şi câteodată voalată în toate tradiţiile şi constituind baza legitimităţii lor spirituale, însă ceea ce constituie excelenţa Islamului este afirmarea explicită a acesteia în forma sa universală[3].

Constatând că neînţelegerea acestei surâ duce pe de musulmanii (neavizaţi) cât şi pe non musulmani să nege orice imanenţă a lui Dumnezeu în Islam – trebuie spus că a trage această concluzie înseamnă a nega în mod implicit atât posibilitatea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu cât şi prezenţa vivificatoare şi binefăcătoare a anumitor oameni – fie ei Profeţi sau sfinţi sau reprezentanţi autorizaţi ai ierarhiilor tradiţionale – care îi ajută pe alţii, călăuzindu-i către adoraţia lui Dumnezeu şi cunoaşterea Sa.

Alţii încă şi mai rău inspiraţi folosesc această surată pentru a demonstra absenţa oricărui mijlocitor între Dumnezeu şi creaţie – aceştia ar trebuie să ţină în primul rând cont că acest Qul, ‘Spune:’, de la începutul suratei, se adresează în primul rând Profetului Muhammad (rugăciunea şi pacea divină asupra sa) şi doar apoi restului fiinţelor prin intermediul recitării sale; precum şi de faptul că pogorârea acestei surâ şi a Islamului în general a fost hotărâtă de Dumnezeu prin intermediul existenţei şi acţiunii active a Profetului.

Dacă şahada, mărturisirea de credinţă, este expresia cea mai întâlnită pentru exprimarea doctrinei Unităţii divine, Tawhîd-ului, nu trebuie uitat că aceasta cuprinde doi termeni, în primul dintre ei este afirmată transcendenţa absolută a lui Dumnezeu (tanzih), la ilaha illa-Llâh (Nu există altă divinitate în afara lui Dumnezeu); în cel de-al doilea este afirmată legătura lui Dumnezeu cu creaţia sa (imanenţa Sa), (taşbîh): Muhammad rasûlu-Llâh (Muhammad este trimisul lui Dumnezeu). Pentru a nu spune că negarea imanenţei revine la negarea numelor şi atributelor lui Dumnezeu.

Am tradus în acest scop comentariul lui Ibn Agîba din cartea Bahr al-Madîd, care are avantajul de a conţine atât o parte formală, de explicitare a sensului logic, teologic şi de raţiune istorică a cauzelor revelării (tafsir) cât şi o parte legată de ‘aluzia spirituală’ (işara) şi comentariu ezoteric (tawîl) a sensurilor acesteia. Noi aici vom prezenta doar prima parte lăsând pe cei interesaţi să-şi continue studiul în afara spaţiului virtual[4].

În final, nici un comentariu coranic nu se vrea a fi exhaustiv şi ar fi de altminteri imposibil având în vedere caracterul sacru al Cărţii sfinte care reprezintă Cuvântul increat al lui Dumnezeu.

***

Ikhlas

Qûl Huwa Allâhu Ahad* Allâhu-s-Samad* Lam yalid wa lam yulad* Wa lam yakun lahu kufuan ahad

Spune: „El este Allâh, Unul. Allâh, Cel etern subzistent. El nu a dat naştere şi nici nu e născut. Şi nimeni nu-I este asemenea.

Comentariu sau exegeză formală (tafsîr)

[…] Allah, exaltată fie majestatea Sa, spune: „Spune, „El este Allâh, Unul…”.[Qul: Huwa Allâhu Ahad]. Aceasta a fost un răspuns către politeiştii[5] care spuneau Profetului (pacea şi rugăciunea divină asupra sa), „Descrie pentru noi [caracteristicile, n.t] Domnul tău şi detaliază-ne genealogia sa.” Profetul (rugăciunea şi pacea divină asupra sa) a rămas tăcut şi nu le-a răspuns iar apoi acest capitol a fost revelat. Sau este atunci când evreii i-au spus Profetului (rugăciunea şi pacea divină asupra sa), „Descrie pentru noi [caracteristicile, n.t] Domnul tău şi detaliază-ne genealogia sa căci El s-a descris pe sine în Tawrâ precum şi genealogia sa.” Auzind aceasta, Trimisul lui Allâh, s-a cutremurat într-atât încât a căzut ca inconştient şi [atunci, n.t] Gibrîl (asupra sa Pacea) i se pogorî lui cu revelaţia acestei surate. Şi este de asemenea posibil, precum am menţionat anterior, ca această surată să fi fost revelată în două ocazii.

[Allâh, n.t], slăvită fie Majestatea Sa, spune: Spune, „El este Allâh…” [Qul: Huwa Allâhu Ahad], Unul adorat în adevăr [al-m’abûd bi-l-haqq], Foarte-Necesarul Existent [al-wâgibu-l-wugiûd] care merită (cu adevărat atribuirea) tuturor perfecţiunilor; Unul, fără partener [nepartajat, n.t] în Esenţa Sa şi nici în Atributele Sale sau Actele Sale, care nu este compus sau divizibil în părţi, care este nelimitat şi nesupus domeniului cantităţii (non-cuantificabil). El este Întâiul fără început, Ultimul fără sfârşit, Manifestatul [zhâhir] cunoscut tuturora, Ascunsul [batîn] în manifestarea Sa faţă de orişicine.

Rădăcina etimologică a cuvântului Unu (ahad) este wa- ha-da iar litera wâw a fost înlocuită de litera hamza…Descrierea unităţii [al-wahdâniya, calitatea de a fi unul, n.t] lui Allah conţine în sine trei semnificaţii. Prima dintre ele este că Allah este Unul fără al doilea – o negare a multiplicităţii. A doua este că Allah este Unic (wâhid), Incomparabil şi fără partener, cum s-ar putea spune „Cutare este unicul epocii sale”, adică nu are nici un concurent. Al treilea sens este că Allah este Unic şi indivizibil, cu neputinţă de a se împarţi (şi de a fi împărţit). Este evident că în acest caz se urmăreşte negarea partenerilor [lui Dumnezeu, n.t] în scopul refutării [pretenţiilor, n.t] politeiştilor[6]. A se vedea exegeza lui Ibn Juzayy [al-Kalbî].

Allâh, Cel care subzistă etern prin Sine„. [Allâhu-s-Samad]…Numele As-Samad…înseamnă Domnul de care se apropie cei în nevoie, Bogatul (al-mustaghanî, care nu are nevoie de alţii/altceva, Independentul) în esenţa Sa, dar de care orice altceva este în nevoie necesară, în fiecare moment, nimic neputându-se susţine (în existenţă) decât prin El.

Numele As-Samad poate însemna de asemenea Etern-Existentul şi Pururi-Subzistentul care nu piere şi care nu poate fi făcut să piară. Poate însemna de asemenea ‘Cel care face ceea ce doreşte’ şi Cel care dă judecată după vrerea sa’, ‘Cel care hrăneşte şi nu este hrănit’, ‘Cel care nu mănâncă şi nu bea’. Sau poate însemna ‘Cel care nu are nevoi materiale’ [literalmente, cel care nu are stomac]. Motivul pentru care numele As-Samad este în forma articulată se datorează faptului că ei [politeiştii, n.t] cunoşteau atributul său, samadiyya, însă ignorau Unitatea Sa, âhadiyya.

Numele de majestate este repetat pentru a sugera auditorilor ideea că cine este lipsit de această caracteristică nu merită atributul divin (al-ulûhiyya) şi nu poate avea gustul invocaţiei sale… În prima parte a acestei sûra Allâh exprimă calitatea Sa divină (al-ulûhiyya) care este [liantul, n.t] necesară tuturor atributelor perfecţiunii. Apoi El menţionează Unitatea Sa inefabilă (âhadiyya), transcendenţa obligatorie faţă de imperfecţiunea domeniului cantitativ (măsurabil, al-ta’dud) sau de vreo ‘alcătuire’ (tarkîb) sau faţă de oricăre fel de parteneriat iluzoriu în realitatea (Sa esenţială) sau în caracteristicile Sale. Iar apoi El menţionează samadiya Sa care implică absoluta şi intrinseca independenţă a esenţei Sale faţă de orice lucru şi nevoia absolută a creaţiei de El pentru a exista, subzista, precum şi în decurgerea tuturor stărilor acestia, pentru ca ele (stările de existenţă) să fie realizate conform Adevărului (Al-Haqq) şi călăuzite către atașamentul la atributul Său divin, samadiyya.

După aceasta, Allah explică câteva dintre principiile care sunt incluse în versetele precedente. El nu a dat naştere [lâm yulad]. Aceasta înseamnă că nimic nu este generat sau născut din El, ca răspuns politeiştilor şi refutare în ceea ce priveşte credinţa lor particulară în îngeri şi Mesia[7], şi de aceea negaţia este la trecut, cum ar spune: El nu a dat naştere niciunui copil deoarece nimic nu-I este asemănător sau omogen Lui, astfel El nu poate avea soţie şi sau procrea. Aceasta este exprimat în altă parte în cuvintele lui Allah: „Cum ar putea El să aibă un copil când El nu are o soţie”(Coran 6:101)[2]. Allâh nu are nicio nevoie de cineva care să-L asiste sau să-i succeadă, fiind imposibil ca El să aibă vreo nevoie datorită atributului samadiyy-ei Sale şi Independenţei Sale necondiţionate (ghanâhu-l-mutlaq).

Nici nu e născut.[Wa lam yulad] Aceasta înseamnă că El nu a fost generat sau născut din nimic, fiind imposibil să-I fie atribuită o non-existenţă (‘adam) care să-i fi fost anterioară sau care să-I poată urma. Acum, acest verset menţionează o realitate a cărei implicaţii a fost deja admisă de către politeişti, şi o menţionează pentru ca ei să o accepte pe aceasta din urmă şi să le indice în acelaşi timp că atât „ne-procreearea” cât şi „ne-naşterea” sunt în mod inexorabil legate una de alta şi logic obligatorii, căci este un lucru cunoscut că ceea ce procreează este născut şi ceea ce nu este originat nu dă naştere. Astfel, admiterea lor a faptului că El „nu-generează” este acceptarea faptului că El nu a fost generat.

Şi nimeni nu-I este asemenea [Wa lam yakun laHu kufuan ahad]. Aceasta înseamnă că nu poate avea nici un ‘asemănător’, nici în formă nici în trăsături, nici soţie sau oricine altcineva…

Datorită convergenţelor diferitelor tipuri de ştiinţe divine şi de Atribute sfinte inefabile în această nobilă surată, şi pentru că-i infirmă pe toţi cei care au deviat în acest domeniu, hadith-urile profetice ne informează că [această, n.t] surâ este egală [ca valoare, n.t] unei treimi din Coran. Aceasta se datorează faptului că obiectivele Coranului se concentrează în clarificarea doctrinei, a prevederilor legale şi în relatări sacre, iar oricine priveşte în profunzime va vedea că Surâ Al-Ikhlâs cuprinde orice lucru din teologie. Este relatat că Profetul [Pacea şi Rugăciunea divină asupra sa, n.t] a spus: „Cele şapte ceruri şi cele şapte pământuri au fost fondate pe „Spune ‘El este Allâh, Unul[8].”” Aceasta înseamnă că cele şapte ceruri şi cele şapte pământuri nu au fost create decât pentru a servi de dovezi care să indice Unitatea lui Allah (tawhid) şi (ca mijloace de) cunoaştere a Esenţei Sale (dhâtiHi), aşa cum s-a văzut în această nobilă surată.

Se relatează că Profetul (pacea şi rugăciunea divină asupra sa) a auzit odată pe cineva recitând surâ al-Ikhlâs, şi i-a spus: „A devenit obligatoriu.” Profetul a fost întrebat: „Ce a devenit obligatoriu?” şi el a răspuns: „Paradisul”[9]. Într-o altă relatare, cineva s-a plâns Profetului (Pacea şi Rugăciunea divină asupra sa) de sărăcie şi de condiţiile dificile iar Profetul (Pacea şi Rugăciunea divină asupra sa) i-a spus: „Când intri în casă, salută dacă se găseşti pe cineva, dacă nimeni nu este însă prezent trimite-mi mie salutările şi recită ‘Spune: „El este Allâh, Unul…'” Acel om a făcut aşa cum i s-a spus şi Allah l-a copleşit cu mijloace de subzistenţă într-atâta încât acestea s-au revărsat şi către vecinii lui[10]. Al-Tirmidhî a relatat că Trimisul lui Allah (Pacea şi Rugăciunea divină asupra sa) a spus: „Oricine recită Spune:’El este Allâh, Unul…” o sută de ori pe zi, Allah îi va ierta cinzeci de ani de păcat – până când rămâne dator.[11]” În al-Giâmi’a-l-Saghîr [a Imamului Suyuti, n.t] există de asemenea multe relatări despre virtuţile suratei Al-Ikhlâs, dar nu le vom menţiona aici de teamă de a nu ne lungi prea mult.

***

NOTE:

[1] Ibn ‘Agîba în altă lucrare îl defineşte astfel: „Ikhlâs consistă în a degaja operele noastre rituale de tot ceea ce este ‘creat’ [ikhrâgi al-khalq ‘an mu’âmalât al-Haqq; în Îqâz (pg. 32), Ibn ‘Agîba atribuie această formulare lui Abû Tâlib al-Makkî (m. 386/996), autorul cărţii Qût al-Qulûb („Hrana Inimilor”)], în a dedica supunere exclusivă Adevărului (Al-Haqq) şi în îndepărtarea inimii de tot ceea ce nu este Domnul.
Puritatea intenţiei vulgului consistă în purificare acţiunilor ţinând cont de privirea (opinia) fiinţelor create, puritatea intenţiei elite este de realiza operele rituale fără a cere recompensă, nici în această lume, din în cea de dincolo; puritatea intenţiei elitei elitei este de nu-şi atribui sieşi nici putere şi nici forţă şi de a nu-şi îndrepta privirea lor în altă parte în afara ţelului suprem şi în folosirea mijloacelor până când aceste acte (rituale) nu sunt decât prin Dumnezeu, de la Dumnezeu şi doar pentru Dumnezeu.”

[2] Cuvântul tawhîd (acţiunea de a unifica) (de la verbul wa ha da), este din punct de vedere morfologic un masdar, verb şi substantiv în acelaşi timp (analog infinitivului luat în sens substantival). În accepţia sa religioasă ia sensul special de „a recunoaşte sau a profesa Unitatea divină, şi ca termen abstract al teologiei, desemnează „principiul Unităţii”, „dogma Unităţii divine”. Metafizica sufismului adaugă acestuia sensul de „realizare a Unităţii”, cu variantele: „cunoaştere a Unităţii”, „conştiinţă a Identităţii esenţiale”, etc.

[3] Conform hadith-ului în care Profetul (Pacea şi Rugăciunea divină asupra Sa) spune: „Cea mai bună du’â (rugăciune de cerere) este cea din Ziua de ‘Arafa şi cel mai bun lucru pe care l-am spus eu şi Profeţii dinaintea mea a fost: La ilaha illa-Llâh wahdahu la şarika laH (Nu există nicio divinate în afara lui Dumnezeu, singur fără asociaţi (în adorare). ” (se găseşte în Muwatta a Imamului Mâlik, considerat ca ‘bun’ hasan).

[4] Pentru un comentariu mult mai complet şi detaliat al dimensiunii metafizice recomandăm cartea lui C.A. Gillis Tawhîd şi Ikhlâs

[5] Şîrk este considerată credinţa (parţială sau totală) într-o pluralitate de principii absolute şi ireductibile. Poate fi văzut ca fiind confuzia care se face între simbol în el-însuşi şi ceea ce este destinat să exprime, între Principiu şi aspectele sale mai mult sau mai puţin secundare şi de asemenea poate fi personificarea atributelor divine considerat ca fiind fiinţe independente. Politeiştii, muşrikîn, sunt literalmente ‘asociatorii’, cei care au această credinţă.

[6] Care considerau deci pe Dumnezeu ca fiind doar un atribut, dintr-o pleiadă de alte atribute divine, ca un zeu printre alţi zei distincţi chiar dacă ierarhic era considerat ca fiind superior acestora (cum era cazul politeiştilor pre-islamici şi a devierilor mitologiei greceşti din Antichitate).

[7] Este vorba mai precis de credinţa lor că îngerii erau ‘copiii’ lui Dumnezeu în sensul efectiv (acela de realități generate de Divinitate dar care au o existenţă independentă).
În al doilea caz este vorba de refutarea credinţei în ‘materialitatea’ relaţiei dintre Dumnezeu şi Iisus (asupra sa pacea) şi de inadecvarea vocabularului religios creştin folosit pentru a descrie relaţia dintre el şi Dumnezeu care menţinea o ambiguitate în privinţa Unităţii esenţiale şi care ar putea da de înţeles că aceasta poate fi în vreun fel partajată (suntem desigur conştienţi că dogma creştină vorbeşte de o ‘uni-treime’ însă vocabularul religios folosit este din punct de vedere islamic neadecvat şi mai mult decât atât nu face parte dintr-un ‘mesaj revelat’ ci este unul sapienţial (mediat). Pentru a explica mai bine aceasta ar trebui să expunem doctrina islamică în ceea ce priveşte Trimişii şi Profeţii, rolul şi diferenţele dintre ei, doctrină care nu există creştinism, dar ne-ar lua prea mult timp şi ne-ar îndepărta de obiectul comentariului de faţă.)

[8] أُسست السموات السبع والأرضون السبع على { قل هو الله أحد

[9] وعنه صلى الله عليه وسلم أنه سمع رجلاً يقرؤها، فقال: ” ” وجبت ” فقيل: وما وجبت؟ فقال: ” الجنة ”

[10] وعنه صلى الله عليه وسلم أنه سمع رجلاً يقرؤها، فقال: ” ” وجبت ” فقيل: وما وجبت؟ فقال: ” الجنة ”

[11] ] أنَّ رسولَ الله صلى الله عليه وسلم قال: ” من قرأ { قل هو الله أحد } مائتي مرة في يوم غُفرت له ذنوب خمسين سنة، إلاّ أن يكون عليه دَيْن „

Reclame