Limba araba nu este doar limba arabilor ci este o limba sacră, limba în care s-a revelat Coranul şi în care Profetul (pacea şi rugăciunea divină asupra sa) s-a exprimat. Este de asemenea limba ştiinţei sacre în asemenea măsură încât condiţionează atât înţelegerea şi practica de bază a religiei cât şi sesizarea realităţilor sale profunde. Şi nu în ultimul rând este limba a generaţii de savanţi religioşi care constituie repere şi referinţe ale aceste religii. De aceea pentru explicarea folosirii unor termeni trebuie să ne întoarcem la folosirea lor în Coran şi în hadith şi să îi înţelegem prin prisma proprie a limbii arabe.

În arabă pentru a spune despre cineva că a acceptat Islamul şi a devenit musulman, se poate folosi verbul aslama care se poate traduce prin ‘s-a supus’ (lui Dumnezeu) sau expresia dahala l-Islâm – ‘a intrat în Islam’.

La rândul lui, cuvântul ‘convertit’ vine din latinescul ‘cum-vertere’ care era înţeles, în sensul său originar, ca ‘re-unire’ şi ‘întoarcere la Dumnezeu’ – şi reprezenta echivalentul grecescului ‘metanoia’ de unde a provenit românescul ‘căire’ sau ‘pocăire’. Acest sens originar al termenului îl regăsim la rându lui în arabă în cuvântul tawba care înseamnă ‘a se întoarce la Dumnezeu’, ‘a se căi’ (se regăseşte şi în numele divin Tawwâb care provine dintr-un intensiv al verbului şi se poate traduce prin: ‘Cel care se întoarce continuu către credincios’ sau ca ‘Cel care întotdeauna face pe credincios să se căiască’).

Sensul actual al cuvântului ‘convertit’ şi a verbului ‘a converti’ este mai curând legat de mentalitatea protestantă/neo-protestantă şi, în parte, catolică, care au o componentă de prozelitism şi de misionarat fără echivalent în Islam (noţiunea de da’wa nu are nimic de-a face cu prozelitismul indiferent ce cred grupurile care imitând pe protestanţi cred că ajută Islamul). Pericolul încetăţenirii utilizării acestui termen este că se creează ideea existenţei a două categorii de musulmani, cei născuţi musulmani şi cei care s-au convertit, cu drepturi şi obligaţii diferite. Această diferenţă nu a existat niciodată în istoria Islamului. Cei care intrau în Islam aveau aceleaşi răspunderi religioase ca orice musulman, aceleaşi drepturi, din punctul de vedere al Legii Sacre, iar aceştia nu erau numiţi, trataţi şi priviţi altfel decât musulmanii ‘din naştere’.

În fine, în Islam nu există noţiunea de convertire (şi expresia echivalentă care să o desemneze), ca proces desfăşurat la un nivel mental, psihologic pentru a determina pe cineva, printr-un fel de abilă speculaţie, să adere la o convingere religioasă şi care presupune atât o anumită concepţie a libertăţii individuale (una absolută), în care omul e considerat complet liber de a face alegeri religioase, şi care nu are, în sine, nimic tradiţional, cât şi anumită doză de echivoc şi de ignoranţă (atât din partea celui care conduce acest proces mental cât şi de cel căruia i se supune).

Din punctul de vedere islamic, procesul prin care cineva ‘intră în Islam’ este exprimat prin termenul ‘fath‘, deschidere, cucerire şi se referă la deschiderea spirituală pe care doar Dumnezeu (ca agent activ al procesului) o oferă, deseori prin intermediul ‘Awliya, sfinţilor care au această funcţiune, popoarelor şi indivizilor care intră în contact cu Islamul. Credinciosul obişnuit nu are însă această sarcină, el transmiţând Islamul doar prin propriul său comportament just –’adab’ – şi clarificând, lămurind, ‘tabayana‘, doar în măsura în care cunoaşte despre ce este vorba şi doar atunci când este întrebat şi solicitat.

Profetul Muhammad ﷺ spune, aşa cum este redat în Sirra (biografia Profetului ﷺ) lui Ibn Hişam:
„Toată umanitatea provine de la Adam şi Eva. Niciun arab nu îi este superior unui non-arab, şi niciun non-arab nu este superior unui arab; niciun alb nu este superior unui negru şi niciun negru unui alb; [nimeni nu are o superioritate asupra altuia] decât prin teama de Dumnezeu (tawba) şi acţiunile valide spiritual. Să ştii că fiecare musulman este fratele altui musulman şi musulmanii alcătuiesc o comunitate.”

Şi într-un hadith transmis în Sahîh-ul lui Al-Bukhârî, Profetul ﷺ spune:
„Oricine realizează rugăciunea noastră rituală (salāt) şi se orientează înspre direcţia noastră rituală (qibla) şi mănâncă animalele sacrificate ritual (prin ritualul islamic) este musulman şi se află sub protecţia Trimisului lui Allāh.”[1]

NOTE:

[1] حَدَّثَنَا عَمْرُو بْنُ عَبَّاسٍ، قَالَ حَدَّثَنَا ابْنُ الْمَهْدِيِّ، قَالَ حَدَّثَنَا مَنْصُورُ بْنُ سَعْدٍ، عَنْ مَيْمُونِ بْنِ سِيَاهٍ، عَنْ أَنَسِ بْنِ مَالِكٍ، قَالَ قَالَ رَسُولُ اللَّهِ صلى الله عليه وسلم ‏ „‏ مَنْ صَلَّى صَلاَتَنَا، وَاسْتَقْبَلَ قِبْلَتَنَا، وَأَكَلَ ذَبِيحَتَنَا، فَذَلِكَ الْمُسْلِمُ الَّذِي لَهُ ذِمَّةُ اللَّهِ وَذِمَّةُ رَسُولِهِ، فَلاَ تُخْفِرُوا اللَّهَ فِي ذِمَّتِهِ ‏”‏‏.‏

 

Pentru lecturi suplimentare vezi şi: http://www.theislamiccommunity.com/article/ritorno_alle_origini

Reclame