Limba araba nu este doar limba arabilor ci este o limba sacră, limba în care s-a revelat Coranul şi în care Profetul (pacea şi rugăciunea divină asupra sa) s-a exprimat. Este de asemenea limba ştiinţei sacre în asemenea măsură încât condiţionează atât înţelegerea şi practica de bază a religiei cât şi sesizarea realităţilor sale profunde. Şi nu în ultimul rând este limba a generaţii de savanţi religioşi care constituie repere şi referinţe ale aceste religii. De aceea pentru explicarea folosirii unor termeni trebuie să ne întoarcem la folosirea lor în Coran şi în hadith şi să îi înţelegem prin prisma proprie a limbii arabe.

În arabă pentru a spune despre cineva că a acceptat Islamul şi a devenit musulman, se poate folosi verbul aslama care se poate traduce prin ‘s-a supus’ (lui Dumnezeu) sau ‘a intrat în Islam’. Sau se poate spune folosind expresia dahala l-Islâm care înseamna în mod efectiv ‘a intrat în Islam’.

Cuvântul ‘convertit’ vine din latinescul ‘cum-vertere’ care este înţeles şi folosit în sensul său spiritual prin ‘reunire’ şi ‘întoarcere la Dumnezeu’, echivalentul grecescului ‘metanoia’ sau a românescului ‘căire’ sau ‘pocăire’. Acest sens originar se regăseşte în arabă în cuvântul tawba şi înseamnă a se întoarce la Dumnezeu, a se căi (se regăseşte şi în numele divin Tawwâb care este înţeles ca un intensiv al verbului si se poate traduce prin: ‘Cel care se întoarce continuu către credincios’ sau ca ‘Cel care întotdeauna face pe credincios să se căiască’).

Sensul actual al cuvântului ‘convertit’ şi a verbului ‘a converti’ este mai curând legat de mentalitatea protestantă/neo-protestantă şi catolică, care au o componentă de prozelitism şi de misionarat fără echivalent în Islam (noţiunea de da’wa nu are nimic de-a face cu prozelitismul indiferent ce cred grupurile care imitând pe protestanţi cred că ajută Islamul). Pericolul încetăţenirii utilizării acestui termen este că se creează ideea existenţei a două categorii de musulmani, cei născuţi şi cei convertiţi care sunt şi trebuie trataţi diferit. Această diferenţă nu a existat niciodată în istoria Islamului şi nu există niciun exemplu în care cei care intrau în Islam erau numiţi, trataţi şi priviţi altfel decât ceilalţi musulmani. De asemenea, raspunderile religioase ale musulmanilor nu au depins niciodata de modul în care au ajuns să intre în Islam.

În final, în Islam nu există noţiunea de convertire, care presupune un proces psihologic de convingere pentru a determina pe cineva să adere la o anumită convingere religioasă şi care presupune atât o anumită concepţie a libertăţii individuale care nu are nimic tradiţional cât şi anumită doză de echivoc şi de ignoranţă.

Echivalentul islamic al acestui proces este exprimat prin termenul de ‘fath‘, deschidere, cucerire şi se referă la deschiderea spirituală pe care doar Dumnezeu o oferă, deseori prin intermediul ‘Awliya, sfinţilor care au această funcţiune, popoarelor şi indivizilor care intră în contact cu Islamul. Credinciosul obişnuit nu are însă această sarcină, el transmiţând Islamul doar prin propriul său comportament just –’adab’ – şi clarificând, lămurind, ‘tabayana‘, doar în măsura în care cunoaşte despre ce este vorba şi doar atunci când este întrebat şi solicitat.

Comunitatea islamică, ‘umma, nu este şi nu a fost niciodată decât una singură.

Şi Dumnezeu ştie mai bine. (Wa Allâhu a’lam).

 

Pentru lecturi suplimentare vezi: http://www.theislamiccommunity.com/article/ritorno_alle_origini

Reclame