Textul[1] pe care îl prezentăm constituie ‘schema de bază’ pe care s-a dezvoltat intervenţia lui Lodovico Zamboni la o conferinţă publică ţinută pe data de 14 Noiembrie 2007 în cadrul primăriei din Bologna la iniţiativa Centrului cultural islamic din acest oraş, având pe fundal polemica referitoare la construcţia proiectată a unui loc de cult islamic în capitala emiliană. Ceilalţi conferenţiari au fost Stefano Allievi (care a vorbit din punctul de vedere sociologic) şi Franco Cardini (punctul de vedere istoric). Cititorul va considera deci că textul prezent constituie ‘urma’ pentru un discurs ‘vorbit’, ceea ce îl diferenţiază de un ‘articol’, de un ‘studiu’ sau de alte tipuri de texte destinate deja de la început a fi doar ‘scrise’ şi ‘citite’ şi nu a fi ‘pronunţate’ şi ‘ascultate’.

***

În această scurtă intervenţie a mea voi încerca să desluşesc ce anume este ‘moscheea’ dintr-un punct de vedere islamic, făcând referire mai întâi de toate la ‘surse’ şi în particular la hadith (spuse şi fapte ale Profetului, asupra sa rugăciunea şi pacea divină) în care se vorbeşte de moschee, de motivul pentru care a fost instituită şi în ce constă excelenţa sa.

În acest mod sper să contribui la cunoaşterea cui doreşte să înţeleagă, care sunt motivaţiile de bază care îndeamnă pe musulmani să fondeze moschei şi să le frecventeze. Vă repet: acesta se doreşte a fi o ‘contribuţie de cunoaştere’ şi nu o contribuţie la o polemică, iar referitor la aceasta este poate clar că prezenţa mea la această conferinţă este o indicaţie a faptului că eu personal sunt în favoarea construcţiei moscheii din Bologna şi nu aş dori să mă sustrag obligaţiei de a mă exprima în acest sens, însă ceea ce este mai important din punctul meu de vedere este de a deplasa discursul către nivelul de înţelegere profundă a subiectului despre care vorbim.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, dacă considerăm că nu se poate exclude faptul că în cel puţin câteva cazuri opoziţia la Islam în Italia vine de la persoane care încearcă în realitate (chiar dacă confuz şi într-o manieră poate neadecvată şi astfel contraproductivă având în vedere scopul urmărit) de a se îndrepta către Ordinea tradiţională. Raţionând cu cuvintele lui Seneca (Scrisori către Lucilio, cartea a cincea, scrisoarea a IX-a), s-ar putea spune că aceştia au dobândit într-un mod stabil o anumită virtute (care s-ar putea identifica prin aspiraţia la a fi Creştini), dar au mari dificultăţi în a dobândi altele necesare în egală măsură (şi în principal ‘virtutea’ intelectuală care consistă în doctrina originii comune ale tuturor Tradiţiilor celeste şi în respectul special pentru acelea dintre ele care exprimă această doctrină cu claritate şi mai cu seamă pentru Islam); şi deci, mustră Seneca, „în timp ce virtuţile pe care le-am receptat în noi, din noi nu pot să iasă şi astfel ne este uşor a le păstra, în schimb este destul dificil în principiu achiziţionarea” de noi virtuţi: „în fapt, mintea slabă şi bolnavă are caracteristica specifică de a se teme de lucruri de care nu are experienţă (formidare inexperta). Trebuie deci să fie constrânsă să înceapă”.

Să ne întoarcem la subiect. Nu ar fi inutil, in preliminarii, de pune în evidenţă faptul că termenul moschee derivă (poate prin mijlocirea spaniolului mesquita) din corespondentul arab masgid, cu semnificaţia etimologică de ‘loc de prosternare’ şi deci ‘loc instituit pentru a se prosterna la Dumnezeu’. Aceasta, natural, pune imediat în relaţie ‘moscheea’ cu ritul de rugăciune islamică (salât), în care ‘prosternarea’ la Dumnezeu în direcţia orientării rituale este unul dintre momentele principale.

Este notabilă aici o diferenţă faţă de denumirile legate de locurile de cult ebraice şi creştine, dat fiind că ‘chiesa’[biserica[2]] şi ‘sinagoga’ în etimologia lor (din termenii greci ekklesia şi synagogè) se pun în relaţie reciprocă cu ideea de o ‘reuniune’ de credincioşi; cu toate că aceasta este o diferenţă relativă (în aceea că chiar şi în moschei riturile sunt realizate într-un fel ‘comunitar’ şi chiar şi în biserici şi în sinagogi ‘comunitatea’ se reuneşte pentru a se ruga), cu toate acestea nu este mai puţin semnificativă, dat fiind că din punct de vedere simbolic masgid se dovedeşte a fi, putem spune, locul dedicat într-o manieră cu totul specifică punerii în act a tuturor acelor mijloace rituale care servesc de suport etapei celei mai intense şi mai dificile a lucrului interior de transformare în vederea întâlnirii cu Prezenţa lui Dumnezeu, această fiind anume simbolizată, în cadrul celor patru poziţii fundamentale ale rugăciunii islamice, de sugiûd, ‘prosternarea’ în care, şi graţie căreia, credinciosul devine, parafrazându-l pe Dante, ‘umil şi înalt ca creatură‘ (dat fiind că, în aceasta acela care îndeplineşte rugăciunea se prăbuşeşte umilind partea inferioară şi profană a propriei fiinţe, iar în acest moment, precum spune Profetul, participă în cel mai mare grad la ‘înălţimea’ divină, dat fiind că cu faţa pe pământ spune subhâna rabbî l-a’lâ, „Glorie Domnului meu, Prea-Înaltul”). Aceasta fiind şi o ‘fază’ al căii spirituale care are nevoie, printre altele, de susţinerea unei comunităţi de credincioşi.

Acestea fiind spuse, putem să începem să vedem spusele Profetului Muhammad (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) referitoare la ‘moschee’. Cele mai importante din acestea, acela din care reiese exprimată norma de bază şi fundamentală în ceea ce priveşte masgid. Acesta este un hadith care este transmis în numeroase variante şi în care Profetul vorbeşte de ceea ce Dumnezeu i-a acordat lui în exclusivitate faţă de ceilalţi Profeţi şi enumerând unele dintre aceste privilegii divine citează faptul că pentru el tot pământul a fost făcut o ‘moschee’. De exemplu, într-o versiune aflată într-una dintre principalele culegeri de tradiţii islamice (Sahîh a lui Muslim, Cartea moscheilor şi locurilor de rugăciune, hd. 521) se transmite de la Giabir ben ‘Abd Allah că Profetul spuse (printre altele): „Pământul a fost făcut pentru mine bun şi pur, şi [în întregime] loc de prosternare (masgid): oriunde s-ar afla cineva în momentul rugăciunii, să se roage în locul în care se găseşte.[3]

Aceasta, precum spuneam, ‘norma fundamentală’, este încă validă şi priveşte ‘locurile de prosternare’ în Islam; şi trebuie bine remarcat că această normă 10993441_911004625600981_5603504519755135516_nprincipală conform căreia orice loc de pe pământ este ‘moschee foarte pură’, este de altfel confirmată de norma secundară conform căreia nu este temporar posibil să fie utilizate ca masgid anumite locuri, precum latrinele, depozitele de gunoi, abatoarele şi altele, dat fiind că în aceste cazuri locurile respective redevin pure dacă aceste activităţi încetează şi dacă sunt curăţate adecvat. Din această cauză în nota din comentariul hadith-ului pe care l-am citat este spus că „în timp ce comunităţile tradiţionale precedente Islamului nu se pot ruga decât pe acele bucăţi de pământ de a cărui puritate şi consacrare este certă, noi [în schimb, N.t] putem să ne rugăm pe toată suprafaţa pământului cu excepţia acelor locuri de a căror impuritate suntem cerţi.” Aceasta, spus fiind între paranteze, aminteşte o concepţie foarte importantă a dreptului islamic, conform căruia tot ceea ce nu este explicit interzis este permis, astfel, precum aminteşte un principiu al metafizicii islamice (şi nu numai islamice), principiu ce reprezintă un corolar al Doctrinei Unităţii divine conform căruia orice lucru, în definitiv, vine de la Dumnezeu, motiv pentru care nu poate să nu fie pur cel puţin în esenţa sa.

Într-un anumit moment al istoriei sacre a Islamului (şi anume în timpul vieţii Profetului care constituie exemplul suprem pe care se bazează viaţa rituală a credincioşilor) se întâmplă însă ceva care aduce, să spunem, o adăugare [la cele spuse, n.t], ceva în plus în ceea ce priveşte respectul normei fundamentale pe care am descris-o mai sus: o adăugare care consistă în construcţia de edificii particulare rezervate rugăciunii şi definite ca masgid.

Precum relatează Muslim[4] (Cartea moscheilor şi a locurilor de rugăciune, hd. 524) şi Al-Bukhari (Cartea rugăciunii, hd. 428), Anas bin Malik povesteşte: „Profetul ajunse la Medina şi coborî în partea de sus a oraşului, pe lângă clanul lui Banu ‘Amr bin ‘Awf, la care rămase pentru paisprezece nopţi. Apoi chemă pe Banu n-Naggiar iar aceştia veniră la el încingându-şi spadele. E ca şi cum văd ca astăzi pe Trimisul lui Dumnezeu în şaua sa, Abu Bakr lângă el şi căpeteniile lui Bannu n-Naggiar împrejurul său. [Se puse în mişcare lăsând frâul cămilei liber] până când se opri în curtea casei lui Abu Ayyub. Până într-acel moment Trimisului lui Dumnezeu îi plăcea să se roage în locul în care se găsea în momentul în care era timpul pentru rugăciune, într-atât încât se ruga chiar şi în adăpostul turmelor. [Ajuns în curtea lui Abu Ayyub] dădu ordin de construcţie a moscheii (masgid). Convocă [din nou] pe căpeteniile lui Banu n-Naggiar şi le spuse: „O, Banu n-Naggiar, hotărâţi-vă la un preţ pentru acest al vostru [teren cuprins între] ziduri.’ ‘Nu, pentru Dumnezeu,’ răspunseră: ‘Noi nu o să cerem un preţ decât de la Dumnezeu!’ „Anas spuse: ” În acesta [adică în terenul pe care Profetul l-a cerut] erau palmieri, morminte de idolatri şi ruine. Trimisul lui Dumnezeu dădu ordine în ceea ce priveşte palmierii, şi aceştia au fost tăiaţi, şi în ceea ce priveşte mormintele, iar resturile acestora au fost strânse [şi purtate în alt loc] şi în fine în ceea ce priveşte ruinele acestea au fost nivelate. Apoi a aranjat palmieri pe rânduri în direcţia orientării rituale şi [au început să construiască] făcând în piatră stâlpii porţii. [În timp ce lucrau,] împreună cu Trimisul lui Dumnezeu, cântau versuri de poezie. Spuneau:

‘O Doamne! Nu este nici un alt bine în afara binelui de pe Lumea Cealaltă:

Susţine deci Ajutoarele (ansâr) şi Emigranţii (muhâgirûn[5])’ „

În versiunea lui Ibn Magiah[6] (Cartea moscheilor şi a grupurilor de credincioşi, hd. 742) este spus: „Profetul construia şi ei îl serveau. Şi spunea ‘Nu este altă viaţă decât viaţa de Cealaltă (Lume), iartă Ajutoarele şi Emigranţii[7]‘. „ Ansâr sunt Ajutoarele din Medina în timp ce muhâgirûn sunt Emigranţii din Mecca care veniseră la Medina lăsând orice alt lucru la o parte pentru Dumnezeu.

S-ar putea pune întrebarea,  pentru ce instituirea unui edificiu precum ‘moscheea’ dacă tot pământul, conform hadith-ului citat precedent, este o ‘moschee’? Punctul nostru de vedere este că, pentru a răspunde la această întrebare trebuie apelat la conceptul de ‘templu’. Pentru aceasta suntem ajutaţi de etimologia latină a acestui cuvânt: pentru Latini, templum era la origine o parte din cer pe care sacerdotul o circumscria servindu-se de un instrument particular (lituus-ul) într-un scop ritual; termenul se va utiliza apoi pentru a indica un loc delimitat pentru un uz ritual (ca proiecţie pe pământ a părţilor din cer circumscrise de sacerdot), pentru ca în final a desemna în mod general edificiile sacre.

Această operă de delimitare şi de consacrare (care, între altele, este cu totul comparabilă riturilor de fundaţie a oraşelor şi care în toate Tradiţiile sunt realizate conform regulilor geografiei sacre) privită în general, prezintă două aspecte: pe de o parte aceasta este o adaptare la condiţiile unei umanităţi dominate de o mentalitate mereu mai ‘profană’ şi serveşte pentru a păstra contactul cu Principiul suprem (este ca şi cum am spune, ‘dacă nu se admite Prezenţa lui Dumnezeu în orice loc şi în orice moment, cel puţin să fie respectate locuri şi momente particulare dedicate lui Dumnezeu’); pe de altă parte, faptul de ‘circumscriere’ nu reprezintă în sine o ‘limitare’, dacă este înţeles corect, ci mai degrabă o ‘concentrare’ a Prezenţei divine într-un punct determinat înzestrat cu caracteristici particulare pentru a-l proiecta apoi asupra locurilor mai puţin ‘înzestrate’, dat fiind că, pentru a spune precum Dante „la gloria di Colui che tutto move/per l’universo penetra e risplende/ in una parte più e meno altrove[8][gloria Celui care totul mişcă/universul penetrându-l şi strălucind/ mai mult într-o parte şi mai puţin în alta, n.t][9].

În cazul Islamului (care, nu trebuie să uită, se reţine ca fiind nu doar şi nu într-atât o Religie particulară şi determinată istoric cât mai ales o repropunere 38163vfinală şi sintetică a unei Tradiţii divine care a existat dintotdeauna şi din care celelalte Tradiţii sau Religii reprezintă expresiile parţiale) iniţial tot cerul şi pământul, în sensul că tot pământul e ‘loc de prosternare’, şi deci loc apt contactului direct cu cerul; aceasta va rămâne caracteristica de bază a ultimei dintre Tradiţiile celeşti. Însă în momentul emigrării la Medina se produce o adăugare, precum spuneam, un plus, iar Profetul ordonă construcţia unui ‘templu’, după ce la Mekka unicul edificiu sacru era Ka’ba, numita ‘Casa lui Dumnezeu’ conform tradiţiei primordiale (în Islam, fundaţia acesteia este atribuită lui Adam iar re-fundarea lui Abraham şi Ismail, astfel încât nu poate fi la drept vorbind considerată un loc sacru de instituţie muhammadiană): pământul rămâne în întregime ‘loc de prosternare’ (masgid) şi deci loc de contact cu cerul dar este desprinsă o parte din acest cer proiectat pe pământ şi este construit un ‘templu’.

Trebuie amintit, printre altele, conform a ceea ce raportează Al-‘Ayni în comentariul să la hadith-ul care a fost citat mai sus, Profetul a ordonat construirea moscheii fără acoperiş şi acoperită parţial doar cu ramuri de palmieri desfrunziţi iar aceasta a fost făcută conform unui motiv anume şi nu doar pentru că nu se cunoştea tehnica de construcţie a acoperişurilor: era vorba deci despre un edificiu deschis practic înspre înalt iar aceasta este probată de existenţa hadith-urilor în care credincioşii care sunt în interiorul moscheii observă direct evenimentele atmosferice.

Între-altele, nu este o întâmplare că în timpul construcţiei Profetul şi tovarăşii să cântau „ Nu este nici un alt bine în afara binelui de pe Lumea Cealaltă”: Cealaltă viaţă, cealaltă lume, este locul în care dominaţia divină este revelată iar pentru cea mai mare parte a umanităţii actuale, unicul mod de a sesiza Prezenţa divină şi a înţelege că viaţa de aici, la rândul său, este şi ea guvernată de Dumnezeu, de lumea spirituală, este de a merge la Templu. În rest, chiar şi cine a realizat şi a înţeles aceasta, cine trăieşte în această Prezenţă, găseşte în aceasta plăcere şi este plin de bucurie atunci când se găseşte în locul predispus manifestării evidente a „luminii intelectuale” prin intermediul actualizării Verbului divin care este recitarea Coranului.

De aici şi conform multor hadith decurge excelenţa moscheii şi meritul pentru cine o construieşte şi o frecventează. Dorim să cităm câteva asemenea hadith:

Muslim (Cartea moscheilor şi a locurilor de rugăciune, hd. 533) raportează de la ‘Uthman bin ‘Affan că Trimisul lui Dumnezeu spuse: „Cine construieşte o moschee pentru Dumnezeu Prea-Înaltul„, sau conform anumitor transmiţători ‘pentru faţa lui Dumnezeu‘, „Dumnezeu îi construieşte o casă în Paradis[10].

Ibn Magiah (Cartea moscheilor şi grupurilor de credincioşi, hd. 800) raportează de la Abu Hurayra aceste cuvinte ale Profetului: „Un om supus la Dumnezeu (muslim) nu se aşează în moschee pentru a se ruga sau pentru a aminti pe Dumnezeu fără ca Dumnezeu să nu-l serbeze în acelaşi fel în care oamenii care au un apropiat drag plecat fără să dea de ştire, îl sărbătoresc pe cel plecat la întoarcerea sa[11].

Este onorată în mod particular de Dumnezeu, conform cuvintelor Profetului, faptul de a renunţa la comoditatea propriei case şi de a se pune în mişcare pentru a ajunge la o moschee. Despre aceasta, Muslim (Cartea moscheilor şi a locurilor de rugăciune, hd. 666) raportează de la Abu Hurayra de a fi auzit pe Trimisul lui Dumnezeu care spunea: „Cine se purifică în casa sa şi apoi merge într-o Casă a lui Dumnezeu pentru a îndeplini una dintre obligaţiile faţă de Dumnezeu, pentru fiecare doi paşi pe care îî face, unul face să cadă un păcat iar altul face să crească cu un grad [în apropierea faţă de Dumnezeu][12].” În plus, de la Ibn Magiah (Cartea moscheilor şi a grupurilor de credincioşi, hd. 779), se transmite de la Abu Hurayra: „Cine în tenebrele nopţii ia deseori drumul moscheii, aceştia sunt cei care sunt scufundaţi în mizericordia lui Dumnezeu.[13]” În concluzie, frecventarea moscheii, chiar dacă nu este obligatorie în mod formal, este considerată un motiv de excelenţă. Este, în această privinţă, semnificativ hadith-ul pe care Muslim (Cartea moscheilor şi locurilor de rugăciune, hd. 653) transmite de la Abu Hurayra: „Vine la Trimisul lui Dumnezeu (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) un orb şi îl întrebă: ‘Trimis a lui Dumnezeu, nu am pe nimeni care să mă conducă la moschee.’ Îl rugă deci să-l scuze şi să-i permită să se roage în casă, ceea ce Profetul îi acordă. Apoi plecă dar Profetul îl chemă înapoi şi îi spuse: ‘Auzi chemarea la rugăciune?’ ‘Da’, fu răspunsul lui. ‘Atunci să răspunzi’, încheie Trimisul lui Dumnezeu[14].” Spune comentariul: „Este probabil că el i-a permis în primă instanţă facilitarea cerută şi aceasta fie pentru că avea o motivare validă, fie că (participarea la rugăciunea colectivă în moschee) este o obligaţie comunitară care este îndeplinită atunci când este cineva [cel puţin o persoană, n.t] care o îndeplineşte, fie pentru ambele motive; însă apoi, în a doua instanţă, i-a recomandat ceea ce era mai bine pentru el, cum i-ar fi spus: ‘Lucrul cel mai bun, lucrul care îţi acordă recompensa cea mai sublimă a lui Dumnezeu, este că tu răspunzi în orice caz chemării şi încerci să fii prezent. Şi deci, răspunde!’ ”

În interiorul moscheii, aşa cum este spus în comentariul lui An-Nawawi la Muslim [la colecţia de hadith, n.t], trebuie să fie „amintit Dumnezeu Prea-Înaltul, să se facă rugăciunea, educare şi învăţare a cunoaşterii sacre şi îndemnare la această căutare şi achiziţionare a virtuţilor”. În aceasta nu se pot cânta lucruri vane, nu poate fi dedicată muncii sau comerţului, nu se poate ridica vocea, certa [unii cu alţii, n.t] şi în general nu se poate comporta [în aceasta, n.t] de o manieră vulgară.

Conform unui hadith pe care Ibn Magiah (Cartea moscheilor şi a grupurilor de credincioşi, hd. 771) l-a transmis de la Fatima, fiica Profetului (asupra sa rugăciunea şi pacea divină), când acesta din urmă intra în moschee, cerea lui Dumnezeu „Deschide-mi poarta mizericordiei Tale”, iar atunci când ieşea spunea „Deschide-mi poarta excelenţei Tale.[15]

Structura arhitectonică a moscheii este goală de forme, nu există imagini sau reprezentări de nici un fel; citatele simbolice fundamentale nu sunt în realitate ‘iconice’ ci ‘sonore’ (recitarea Coranului, chemarea la rugăciune, etc.) şi care depind de oameni în carne şi oase care le frecventează, care asumă în spaţiul gol al moscheii diferitele poziţii rituale indicative pentru fazele diferite ale adoraţiei lor şi a orientării lor către Principiul divin. Acestea sunt aspectele simbolice pe care se concentrează atenţia credinciosului şi care îl ajută [şi în susţin, n.t] în căutarea sa spirituală.

NOTE:

[1] Textul original de Lodovico Zamboni (IT) poate fi consultat aici: http://www.edizioniorientamento.it/La%20Moschea%20di%20Lodovico%20Zamboni.pdf

[2] [Pentru românescul ‘biserică’: „Astfel, cuvîntul de bază a fost luat din latină, basilica, care la rindul sau provine din grecescul basiliki-βασιλική („[casă] împărătească”, sau „[aulè-curte] regală”), devenind în română biserică (arhaic băsearică, ca în aromână), în retoromană baselga, în dalmată bašalka.”: http://ro.wikipedia.org/wiki/Biseric%C4%83_%28institu%C8%9Bie%29 , n.t]

[3] http://sunnah.com/muslim/5/3

[4] http://fr.wikipedia.org/wiki/Muslim_ibn_al-Hajjaj

[5] http://sunnah.com/muslim/5/13

[6] http://fr.wikipedia.org/wiki/Ibn_Maja

[7] http://sunnah.com/ibnmajah/4/8

[8] Paradisul, cântul I

[9] [„Mărirea celui care-atotpătrunde

Întregul tot, mișcându-l, dă splendoare

mai mult-aici și mai puțin-altunde.” – traducerea lui George Coşbuc (http://ro.wikisource.org/wiki/Divina_Comedie/Paradisul/C%C3%A2ntul_I) , n.t]

[10] http://sunnah.com/muslim/5/29

[11] http://sunnah.com/ibnmajah/4/66

[12] http://sunnah.com/muslim/5/357

[13] http://sunnah.com/ibnmajah/4/45

[14] http://sunnah.com/muslim/5/322

[15] http://sunnah.com/ibnmajah/4/37

Reclame