Asupra criteriilor pe baza cărora trebuie ales Imamul – Muhiyyu d-Dîn Ibn ‘Arabî – Futûhât (I, 69, 445-6)

(traducere în italiană de Lodovico Zamboni) traducerea în română realizată de sidi Yahia

***

  Prezentăm un text extras din Futûhât (I, 69, 445-6), în care Ibn ‘Arabî studiază, pe baza indicaţiilor profetice, diferitele calificări ce trebuiesc luate în consideraţie pentru alegerea Imam-ului, adică a celui ce conduce rugăciunea. Este vorba de un text ce arată fără niciun dubiu atât adeziunea riguroasă a ‘celui mai mare Maestru’ al Tasawwuf la exemplul Profetului Muhammad (asupra sa rugăciunea şi pacea divine) şi la Legea sacră, cât şi amploarea şi profunzimea doctrinei sale metafizice (integral comprehensibilă şi exprimabilă în limbile occidentale numai în relaţie cu opera lui René Guénon). Traducerea prezentului text ibn‘arabian face parte parte din comentariul la capitolul 46 al Cărţii a zecea a Sahîh de Al-Bukhârî; această Carte a zecea (dedicată chemării la rugăciune) va constitui al patrulea volum al ediţiei comentate a Sahîh, a cărui publicare este în pregătire la editura ‘Orientamento / Al-Qibla’. Ca o completare şi înainte de textul ibn‘arabian, propunem textul şi traducerea hadithului 678 din Sahîh de Al-Bukhârî, relatat chiar în cap. 46 al cărţii a zecea, de unde se deduce clar elecţiunea profetică a lui Abu Bakr ca Imam. (din „Pagina del Venerdi” Ianuarie 2015 – Rabia II 1463)

 Se transmite de la Abû Mûsâ: „Când Profetul (asupra sa rugăciunea şi pacea divine) se îmbolnăvi şi boala lui se înrăutăţi, zise: ‘Ordonaţi lui Abû Bakr să facă rugăciunea cu oamenii’. Aysha zise: ‘E un om delicat: dacă merge în locul tău, nu reuşeşte să facă rugăciunea cu oamenii!’ El însă zise din nou: ‘Daţi ordin lui Abû Bakr să facă rugăciunea cu oamenii.’ Aysha repetă ce spusese, iar el zise: ‘Tu, dă ordin lui Abû Bakr să facă rugăciunea cu oamenii. Sunteţi [precum] cele ale lui Yûsuf.’ Atunci merse de la el un mesager şi el [Abû Bakr, n.t] se rugă cu oamenii, în timp ce Trimisul lui Allah (asupra sa rugăciunea şi pacea divine) era în viaţă.'”

Comentariu:

            „Zice Trimisul lui Allah” (asupra sa rugăciunea şi pacea divine) într-un cunoscut hadith pe care Muslim îl transmite în al său Sahîh (5, LIII, 673) de la Abû Mas‘ûd: ” ‘Să conducă credincioşii în rugăciune cine dintre ei ştie mai mult să recite din Cartea lui Allah.’ Însă unii savanţi afirmă: ‘Să îi conducă cel mai învăţat, nu cel care ştie să recite mai mult.’ De aici rezultă o contradicţie între cel ce îşi însuşeste această opinie şi Trimisul lui Allah (asupra sa rugăciunea şi pacea divine). Eu i-am întrebat pe cei care susţin această opinie dacă le-a ajuns la cunoştinţă acest hadith, şi ei au mărturisit că l-au cunoscut şi însuşit. Acum, eu zic ceea ce spune Trimisul lui Allah (asupra sa rugăciunea şi pacea divine), şi nu poate fi în acest caz nicio argumentaţie în favoarea celor ce susţin ceva contrar celor spuse de el. Aceasta îndeosebi motivat de faptul că în acest hadith Trimisul lui Allah (asupra sa rugăciunea şi pacea divine) continuă zicând: ‘Şi dacă [uni] sunt egali în recitare, să îi conducă acela dintre ei ce cunoaşte mai bine sunna profetică.’

 Deci el stabileşte o diferenţă între savant (فقيه faqîh [‘doctor al Legii’, n.t.]) şi recitator, iar în cazul în care ar fi inegalitate (între doi) în capacitatea de recitare, dă funcţiunea de Imam recitatorului, însă dacă nu e inegalitate, aşa încât nici unul nici altul dintre cei doi nu se dovedeşte mai demn decât celălalt de a fi Imam, iată că el indică necesitatea de a da întâietate celui ce cunoaşte mai bine sunna, deci celui mai savant.

 În continuare Profetul (asupra sa rugăciunea şi pacea divine) zice: ‘Şi dacă [unii] sunt egali în cunoaşterea , să îi conducă acela dintre ei ce a efectuat de mai mult timp Emigraţia [Hijrah]; iar dacă [unii] sunt egali în ce priveste epoca în care au emigrat, să îi conducă acela dintre ei ce este în Islam[2] de mai multă vreme. Un om să nu se pună în faţa altuia acolo unde autoritatea aparţine celui din urmă, nici să nu se aşeze în casa acestuia, pe locul rezervat lui în semn de onoare, fără permisiunea sa.’ Este vorba de un hadith asupra veridicităţii căruia [în atribuirea sa Profetului (asupra sa rugăciunea şi pacea divine)] este deplin acord şi pe acesta se sprijină opinia lui Abû Hanîfa; este vorba, deci, de hadithul veridic pe care ne bazăm. Cât despre interpretarea în contrast cu litera textului, conform căreia la acea vreme acela ce cunoştea mai mult recitarea era cel mai doct, aceasta e în mod evident contrazisă de cuvintele profetice ‘…atunci sa îi conducă acela dintre ei ce mai mult cunoaşte sunna‘ „, dat fiind că în aceste cuvinte se evidenţiază felul cum cele două figuri, a recitatorului şi a savantului, erau considerate distincte de către Profet (asupra sa rugăciunea şi pacea divine).

„Să ştii,” continuă Ibn ‘Arabî explicând motivul profund al preeminenţei ‘recitatorului’, „că în mod absolut, din niciun punct de vedere nu e oportun ca ceva să fie pus în faţa Cuvântului lui Allah. Într-adevăr, dacă în faţa cuiva care este distins/ales (خاص khâss) este aşezat un altul care îi este inferior, iată că acela incetează a fi eminent: şi” după un cunoscut hadith profetic transmis în Sunan ale lui Ibn Mâgiah, „oamenii Coranului sunt ‘oamenii lui Allah şi elita/aleşii Lui (اهل الله و خاصته ahlu-llahi wa khâssatu-hu).’ Se înţelege [prin aceasta, n.t] aceia, Arabi sau nu, care îl recită, literalmente: acestora le este rezervată demnitatea relaţiei cu divinitatea şi elecţiunea.[3]

 Când apoi la aceasta se adaugă Cunoaşterea (معرفة ma‘rifa) semnificaţiilor sale, avem în continuare excelenţă în demnitate şi în elecţiune, nu în temeiul Coranului, ci în temeiul acelei Cunoaşteri; dacă apoi la aceste două lucruri, adică la memorarea sa şi la Cunoaşterea semnificaţiilor sale, se adaugă faptul de a opera conform acesteia, iată că avem Lumină peste Lumină peste Lumină.

 Aşadar: recitatorul este precum cel ce are o grădină; cel ce are Cunoaşterea e precum cel ce ştie tipurile de fructe conţinute în acea gradină, [cum s-o facă productivă cu] altoiurile potrivite şi în plus foloasele acelor fructe; în fine, cel ce operează este precum cel ce mănâncă din acea gradină. Iată că acela ce a memorat Coranul, are Cunoaşterea acestuia şi operează conform cu acesta e precum cel ce are o grădină, cunoaşte ceea ce conţine, ceea ce o îmbunătăţeşte şi ceea ce îi dăunează, şi mănâncă din ea; acela ce are cunoaşterea şi o pune în aplicare dar nu ştie din memorie Coranul e precum cel ce cunoaşte tipurile de fructe, altoiurile lor, plantarea şi cultivarea arborilor, dar mănâncă fructele din grădina altuia; în fine, cel ce doar operează este [şi el] precum cel ce mănâncă fructele din grădina altuia. Însă stăpânul grădinii excelează deasupra tuturor celor ce nu au o grădină, iar ceilalţi au nevoie de el!”

 Ibn ‘Arabî continuă referindu-se mai precis la „consideraţia ezoterică (اعتبار i‘tibâr)„ privind indicaţia profetică de a da funcţiunea de Imam celui ce recită Coranul mai bine, şi zice:

„Mai mare drept de a fi Imam revine celui pentru care Cel Adevărat e auzul său, văzul său, mâna sa, limba sa şi celelalte facultăţi ale sale”, cu referire la un cunoscut hadith ‘qudsî’ în care se face aluzie la condiţia celui ce a obţinut Realizarea metafizică[4]; aceasta se poate pune în relaţie cu argumentaţia privitoare la excelenţa celui ce recită mai mult Coranul asa încât cu toată evidenţa este Allah Cel ce cuvântă cu limba recitatorului (dat fiind că ceea iese din gura acestuia din urmă este [literalmente, n.t.] Cuvântul lui Allah)[5].

După care Ibn ‘Arabî observă cum doar odată cu stabilirea preeminenţei recitatorului înţeles în acest sens, se poate spune că „dacă unii sunt egali în această situaţie, va trebui să fie Imam acela dintre ei care cunoaşte mai bine Dreptul Domniei divine (ربوبية rubûbiyya)„, şi se înţelege în mod particular supunerea la Ordinele Sale şi la interdicţiile Sale, plus cunoaşterea necesităţii de a apăra ‘Dreptul lui Allah’; cu alte cuvinte cunoaşterea Legii sacre (ceea ce în Islam este adesea considerată sarcină specifică pentru علماء ‘ulamâ [savanţi, învăţaţi, n.t.]) are într-adevăr o importanţă foarte mare dar numai ca aspect secundar (sau să spunem ‘aplicativ’) al Cunoaşterii metafizice, considerată în sensul particular de Cunoaştere a Principiului ca ‘Domn’ al stării umane; se explică deci cum deţinătorul exterior al unei atare cunoaşteri, dacă e numai un ‘învăţat’ şi nu cunoaşte altceva decât Normele sacre, este absolut subordonat ‘recitatorului’ înţeles la rândul său ca deţinătorul ‘operativ’ al Cunoaşterii metafizice şi efective [realizzativa(it.)] de care normativul sacru depinde direct, şi poate pretinde o superioritate numai în cazul în care şi el face parte din cei ce au obţinut Realizarea iar celălalt nu este tot atât de conştient de necesitatea de a susţine ‘Dreptul lui Dumnezeu’.

În fine, după menţionarea ‘cunoaşterii (علم ‘ilm) Domniei divine’, Ibn ‘Arabî spune că „dacă şi acum unii sunt egali în atare cunoaştere, va trebui să fie Imam cine posedă mai bine sapienţa (معرفة ma‘rifa) condiţiei servitoriale (عبودية ‘ubûdiyya), şi a ceea ce aceasta implică în mod necesar.” Ne putem întreba ce înţelege Ibn ‘Arabî prin ‘sapienţa condiţiei de serv’: în mod evident, aceasta este în relaţie cu cunoaşterea precedentă, aceea a ‘drepturilor de rubûbiyya‘, pentru care constituie într-un anumit sens aspectul complementar, sau putem spune, imaginea în oglindă; şi pe de altă parte, fără nicio îndoială, cunoaşterea ‘adoraţiei’ (‘ibâda, cu aceeaşi rădăcină ‘-b-d ca şi ‘ubûdiyya) face parte din ‘sapienţa privitoare la condiţia de serv’, din moment ce prescripţiile Domnului (fie rituale sau de alt gen) pretind cu necesitate, din partea servitorului, o supunere ce se realizează tocmai în acte de ‘adoraţie’. Şi totuşi o atare ‘sapienţă’ [ştiinţă, n.t.] mai cuprinde în sine şi altceva, precum mărturisirea stării de umilinţă şi de nevoie proprie servului, şi a faptului ca el să fie caracterizat inevitabil de calităţi non-divine, ca uitarea, somnul, nesupunerea etc., ceea ce îl împinge pe cel ce priveşte cu atenţie o atare stare să o vadă cu ochiul misericordiei.

În plus Ibn ‘Arabî constată, cu multă subtilitate, că în timp ce ‘drepturile Domniei’ sunt obiectul unei Cunoaşteri (‘ilm), ‘implicaţiile necesare ale condiţiei de serv’ sunt obiect de ‘sapienţă’ (ma‘rifa), iar noi ştim că el atribuie de obicei cei doi termeni respectiv stiinţei de origine divină şi celei de origine umană. Cu alte cuvinte, dacă în mod tradiţional cunoscătorul este cu adevărat cunoscător atunci când se identifică cu obiectul cunoaşterii sale, este clar că prima dintre cele două ştiinţe (cea privitoare la dreptul Domniei divine) va constitui în orice caz un aspect al cunoaşterii ‘metafizice’ (deşi îl putem considera ‘derivat’ şi ‘secundar’, dacă obiectul său specific, şi anume Legea divină, este înţeles doar ca exterior), pe când a doua, privitoare la condiţia de serv, nu va putea să nu fie o cunoaştere ‘umană’ (deşi o putem inţelege la rândul său în maxima sa extensiune posibilă, cuprinzând şi percepţia excelenţei ‘stării de serv’, legată intrinsec, în concepţia islamică, de Realizare)[6].

„Şi dincolo de cunoaşterea [proprie, n.t.]condiţiei de serv”, continuă Ibn ‘Arabî, „nu se află nicio stare care să poată fi dorită şi care să o poată înlocui, sau care să îi fie superioară; în realitate, oamenii pentru aceasta au fost creaţi. Într-adevăr zice Cel Preaînalt: «Nu am creat ginnii şi oamenii decât pentru ca să Mă adore (ya‘budû-n)» (LI, 56)„, unde verbul ‘abada din ya‘budû (‘a adora’, dar şi ‘a fi serv’) derivă de la aceeaşi rădăcină ‘-b-d a termenului ‘ubûdiyya (care desemnează condiţia de serv).

După ce a făcut aluzie la cele trei calificări ce pot intra în joc în alegerea Imamului (şi la cele trei aspecte ale Cunoaşterii corespondente acestora), Ibn ‘Arabî afirmă: „Acum, după Adevăr, funcţiunea de Imam nu aparţine altora decât lui Allah, Cel Adevărat, Cel Preaînalt, maiestuoasă Maiestatea Sa!, şi cei ce se bucură de stările tocmai menţionate nu sunt altceva decât substituţi sau locotenenţi ai Săi (khulafâ’); pentru aceasta El îi descrie cu caracteristicile Sale, si chiar mai mult, face cu adevărat ca El Însuşi să Se identifice cu caracteristicile lor: şi este El Imamul prin excelenţă!” Acest concept este explicitat în Coran în versetele următoare, cu referire la Profet (asupra sa rugăciunea şi pacea divine), exemplu perfect de Imam:

            „Zice Preaînaltul: «Într-adevăr aceia ce fac Pactul cu tine, cu Allah fac Pactul» (XLVIII, 10).

            Şi zice: «Cine se supune Trimisului se supune lui Allah» (IV, 80).

            Şi încă: «Supuneţi-vă lui Allah şi supuneţi-vă Trimisului şi acelora dintre voi care deţin Ordinul» (IV, 59).”

Primele două versete citate sunt dispuse ierarhic, pentru a arăta caracterul ‘principial’ şi divin respectiv al ‘Pactului’ cu Imamul şi, în consecinţă, al ‘supunerii’ [datorate, n.t.] lui. Apoi în al treilea verset se stabilesc cele trei Funcţiuni cărora li se dă supunere, şi anume Funcţiunea supremă sau divină, Funcţiunea sacerdotală şi Funcţiunea regală; aceste ultime două funcţiuni se pot defini totuşi în acest mod numai dacă sunt înţelese cei doi termeni – ‘sacerdotal’ şi ‘regal’, în sensul lor, să zicem, esenţial sau universal şi nu în semnificaţia atribuită lor îndeobşte în occident. În fapt, pe de o parte, Funcţiunea Trimisului (asupra sa rugăciunea şi pacea divine) se poate numi ‘sacerdotală’ numai înţelegând lucrul în toată plenitudinea sa (ca reflex ‘uman’ direct al Luminii divine şi ca sursă a oricărei ştiinţe), şi pe de altă parte ûlû l-amr (literalmente – ‘cei cărora le este propriu Ordinul’) sunt intr-adevăr deţinătorii puterii temporale, dar numai înţelegând lucrul acesta în cea mai strânsă relaţie de dependenţă faţă de Trimisul lui Allah (ceea ce e sugerat chiar de versetul însuşi, acolo unde uneşte între ele, direct, supunerea faţă de ûlû l-amr, la aceea datorată Profetului (asupra sa rugăciunea şi pacea divine)), deci Omului perfect, sursă primordială a desfăşurării binecuvântărilor divine în această lume, cel ce este în plus în legătură cu ‘realitatea operativă’ a Centrului spiritual suprem.

De aceea, Ibn ‘Arabî continuă zicând: „Conform Adevărului, cei ce deţin Ordinul sunt aceia la ordinul cărora nimeni nu se opune; în realitate ei prin mijlocirea lui Allah dau ordine, cum prin mijlocirea lui Allah aud şi văd. Când zic unui lucru ‘Fii!’ el este, deoarece prin mijlocirea Lui vorbesc ei. Aceasta este semnificaţia expresiei «aceia dintre voi care deţin Ordinul», din punctul de vedere metafizic.”

Dacă e aici o referire evidentă la ierarhiile tasarruf-ului (‘guvernământ ezoteric’), care exprimă direct lucrarea divină în lume[7], e în acelaşi timp o aluzie la sursa din care îşi trage legitimitatea proprie regalitatea, înţeleasă în sens particular, chiar şi atunci când nu este complet conştientă. „De aceea”, conchide il sommo Maestro, conform cu Legea sacră „este obligatorie supunerea faţă de Principe: Principele face oficiul Ordinului lui Allah, care trebuie stabilit, aşa încât cine i se supune se salvează, şi cine îl nesocoteşte se ruinează.”[8]

* * *

NOTE:

[1] [tradiţia profetică, n.t.]

[2] În una dintre versiunile acestui hadith, relatate în Sahîh de Muslim, în loc de „…să îi conducă acela dintre ei ce de mai multă vreme este în Islam”, se citeşte „…să îi conducă acela dintre ei ce e mai înaintat în vârstă.”

[3] Aceasta după textul hadith-ului citat, pentru că ahl (din expresia ahlu-llahi, ‘ poporul lui Allah’, ‘oamenii lui Allah’) semnifică şi ‘demn de’ ceva (de unde atribuţia/desemnarea de ahliyya ilâhiyya, ‘demnitatea relaţiei cu Allah’), pe când khâssa (ce traducem ca ‘elită’) indică pe cei ce se bucură de o favoare ‘rezervată’ [destinată exclusiv, n.t.] (خاص khâss), şi deci de ‘electiune’ (khusûsiyya).

[4] Ceea ce se descrie este de fapt o adevărată transcendere a condiţiei umane [‘trasumanare'(it.)], prin care servitorul lui Allah devine locul Său activ de manifestare, pentru a realiza astfel stările supra-umane. Iată textul hadith-ului , în versiunea transmisă în Sahîh-ul lui Al-Bukhârî (81, XXXVIII, 6502); în acesta Allah zice: „Cui e ostil unui Prieten al Meu, Eu îi declar război. Servitorul Meu nu Mi se apropie cu ceea ce Eu iubesc mai mult decât atunci când Mi se apropie cu ceea ce i-am impus ca obligatoriu. Servitorul Meu nu încetează să se apropie de Mine cu opere suplimentare până ce Eu îl iubesc; şi când îl iubesc devin auzul cu care ascultă, vederea cu care vede, mâna cu care prinde şi piciorul cu care calcă.” În alte versiuni, Allah devine şi ‘limba cu care cuvântă’ servitorul.

[5] Recitarea coranică înţeleasă în acest sens este deci un simbol ‘operativ’ al Cunoaşterii metafizice.

[6] Toate acestea prezintă o certă analogie cu concepţia lui Dante, acolo unde el „atribuie Impăratului şi Papei funcţiunea de conducere a umanităţii respectiv la ‘Paradisul terestru’ şi la ‘Paradisul ceresc’; prima dintre aceste două funcţiuni ajunge să se împlinească ‘conform cu filosofia’, a doua ‘conform cu Revelaţia’, unde aceşti doi termeni nu sunt înţeleşi în semnificaţia lor profană, aşa încât ‘filosofia’, în sensul originar de ‘iubire pentru înţelepciune’, indică o dispoziţie iniţială pentru a ajunge la Cunoaşterea metafizică, şi prin extindere „căutarea care născută de această dispoziţie trebuie să conducă la adevărata Cunoaştere”, si în definitiv „cuprinde ansamblul tuturor cunoştinţelor ce pot fi atinse doar prin intermediul facultăţilor individului uman”; pe de altă parte, când e vorba de a atinge ‘Paradisul ceresc’ aceste facultăţi „devin neputincioase, fiind necesare alte mijloace; aici intervine ‘Revelaţia’, care este o comunicare directă cu stările superioare” (Guenon, Autoritate spirituală si putere temporală, Cap VIII). De reţinut totuşi cum în Islam chiar şi ‘sapienţa condiţiei de serv’ îşi găseşte suportul în ‘Revelaţie’, sau mai precis în exemplul Profetului (asupra sa rugăciunea şi pacea divine), ‘servul perfect’; deci, da, este vorba de ‘ştiinţă umană’, dar de acel uman ce provine direct de la ‘Omul perfect’, Mijlocitor suprem între Cer şi Pământ; de aceea s-ar putea deduce necesitatea unei anumite prudenţe în a considera pe deplin aplicabilă analogia de care pomenim, între concepţia ibn‘arabiană şi islamică şi cea dantescă, chiar dacă în opinia noastră Dante, dincolo de cazul tocmai amintit (ce se referă la o separare a funcţiunilor tipică Europei medievale creştine), concepe ‘filosofia’ într-un mod similar mai degrabă celui în care Ibn ‘Arabî înţelege ma‘rifa în pasajul pe care îl traducem aici.

[7] Făra îndoială, Abû Bakr, primul dintre cei patru ‘Califi bine ghidaţi’, reprezintă dupa Profet (asupra sa rugăciunea şi pacea divine) exemplul suveran al unei ‘coincidenţe’ intre sfântul ce ‘prin mijlocirea lui Allah ordonează, vede şi cuvântă’ şi exprimă divinul tasarruf, şi ‘suveranitatea’ exterioară şi exterior recunoscută; el, realmente, era caracterizat, pe lângă Cunoaşterea metafizică, după cum s-a spus, şi de excelenţă, de justeţe, de generozitate, de rectitudine inspirată în aplicarea Dreptului sacru şi în general în Cunoaşterea sacră aplicată în conducerea treburilor publice.

[8] Principele [autoritatea,n.t] ‘răsturnat’  (cel care nu numai că ‘nu e conştient’ de Sursa din care izvorăşte propria sa legitimitate şi tinde să se revolte contra ei, dar ajunge să planifice subversiunea fundamentelor societăţii înseşi şi întunecarea aproape totală a expresiilor ‘publice’ ale Tradiţiei, redusă la o ‘chestiune de conştiinţă’, acela asemenea căruia începem să vedem diverse exemple în occidentul actual) acela nu are desigur meritele unei atare supuneri, cu atât mai puţin în domeniile în care contrazice în chip manifest Legislaţia sacră (sau mai bine spus, Legislaţiile sacre). Credinciosul nu trebuie sub nicio formă să îi susţină motivaţiile şi ideologia. Pe de altă parte, acesta nu trebuie nici să îşi facă iluzia că ar putea interveni cu instrumentele politicii profane, sau ale militantismului ‘revoluţionar’: astfel de soluţii, pe lângă faptul că poartă în sine limita evidentă a imitării unor modalităţi organizatorice şi operative ‘moderne’ [situate, n.t.] de obicei la antipozii celor ce se deduc din exemplul profetic (şi deci prevestitoare de faliment şi de natură să conducă la agitaţie sterilă şi întunecare intelectuală), prezintă riscul evident de a spori dezordinea, date fiind condiţiile de generală confuzie şi decădere spirituală şi prezenţa unui formidabil aparat de sugestie anti-tradiţională.