*traducerea capitolului referitor la arta islamică din cartea lui Titus Burchardt: Principiile şi metodele artei sacre

Acest principiu care vrea ca arta să se conformeze legilor inerente obiectului pe care îl tratează, nu este mai puțin respectat în artele minore, de exemplu în arta 579123_550880251628636_1055571334_ntapiseriei, atât de caracteristică pentru lumea Islamului: limitarea doar la formele geometrice, fidele compoziției pe suprafața plană şi absenţa imaginii propriu-zise, nu au împiedicat fertilitatea artistică; dimpotrivă căci fiecare dintre aceste covoare, lăsând la o parte cele fabricate în serie pentru Europa, exprimă o bucurie creatoare.

Tehnica covorului format prin noduri este foarte probabil de origine nomadă; covorul este adevăratul mobilier al nomadului; printre aceste covoare nomade întâlnim operele cele mai desăvârșite si mai originale. Covorul citadin este adesea obiectul unui anumit rafinament căutat, care ia din vigoare şi din ritmul imediat al formelor şi culorilor. Arta nomadă a covorului iubește repetiția motivelor geometrice pronunțate, la fel şi alternanţa bruscă de cadențe şi simetria pe diagonală. Or, aceeași aplecare se regăsește peste tot în arta musulmană, ceea ce este foarte semnificativ pentru spiritul pe care îl mărturisește: mentalitatea islamică apare, pe plan spiritual, precum mentalitatea nomadă pe plan psihologic: simțul acut al fragilității lumii, concizia gândirii şi a actului, geniul ritmului, acestea sunt calităţi nomade.

Atunci când una dintre primele armate musulmane a cucerit Persia, a găsit în marea sală regala din Ctesiphon un imens „covor de primăvară” ornamentat cu aur si argint. L-au dus împreuna cu prada de război la Medina unde a fost, pur si simplu, tăiat în atâtea bucăţi câți vechi tovarăşi avea Profetul. Or, acest act, vandal în aparenţă, nu numai că era conform cu legea războiului, instituită în Coran, el exprima în același timp aceasta neîncredere funciară pe care musulmanul o are faţă de toate operele umane care vor să fie perfecte sau eterne. Covorul de la Ctesiphon reprezentă paradisul terestru iar împărţirea lui între tovarăşii Profetului nu este lipsit de semnificație spirituală.

Facem următoarea remarcă: daca lumea Islamului, mai mult sau mai puțin coextensivă vechiului imperiu a lui Alexandru, cuprinzând bineînțeles popoare cu un lung trecut sedentar a căror viaţă a fost reînnoită periodic de valurile etnice care le-au impus dominația şi preferințele lor iar acestea au fost aproape întotdeauna de origine nomada: arabi, selgiucizi, turci si mongoli. De o maniera generala, am putem spune că Islamul se împacă dificil cu „solidificarea” citadina si burgheza. Urmele acestei mentalității nomade se regăsesc şi în arhitectură, care, o aflăm mai curând în cultura sedentara: astfel, elementele constructive precum coloanele, arcadele sau portalurile, posedă , în ciuda unității ansamblului, o anumită autonomie; nu exista o continuitate organica între diferitele părți ale unui edificiu; atunci când se vrea să se evite monotonia, care nu a fost considerata vreodată un rău în sine, se procedează mai puțin prin diferențierea graduală a unei serii de elemente analogice cât prin alternanţa incisivă. „Stalactitele” în stuc suspendate la intrările arcadelor şi rețeaua de arabescuri care „tapisează” zidurile, conservă cu siguranță anumite reminiscenţe ale „mobilierului” nomad, format din covor si tapiserie.

Moscheea primitiva, formata dintr-o mare sală de rugăciune, în care plafonul orizontal întins este sprijinit de palmieri, coloane, este apropiată de ambianţa nomadă; la fel, o arhitectura atât de savantă precum cea a moscheii din Cordoba, cu arcadele sale suprapuse, amintește, de asemenea de o mulțimea de palmieri. Mausoleul cu cupola, cu baza sa pătrata, corespunde spiritului nomad prin concizia formei sale. Sala de rugăciune musulmana nu are precum o biserica sau un templu, un centru în care să se oficieze cultul. Adunarea concentrica a credincioșilor, care caracterizează comunitatea creștină, nu este vizibilă în Islam, poate fi remarcată doar în momentul pelerinajului la Mecca, în timpul rugăciunii colective din jurul Kaabei.

În orice loc, de altfel, credincioșii se îndreaptă în rugăciunea lor înspre acest centru îndepărtat, exterior zidurilor moscheii. Dar Kaaba în sine nu reprezintă un centru sacramental comparabil altarului creștin, ea nu conține simboluri care ar putea reprezenta un suport imediat al cultului, caci ea este goala pe dinăuntru. Avem aici o caracteristica esențiala a atitudinii spirituale a Islamului: in timp ce pietatea creștină se concentrează asupra unui centru concret, deoarece „Verbul încarnat” este un centru, atât spaţial cât şi temporal iar sacramentul euharistic este la fel, un centru, asimţirea pe care o are un musulman fata de Prezenţa divină, se bazează pe o senzaţie de ilimitat; el respinge toata obiectivarea divinului, daca aceasta nu îi prezintă spațiul ca fiind ilimitat.

De altfel, arhitectura musulmana cunoaște de asemenea un plan concentric, acela a mausoleului acoperit de o cupola. Prototipul acestui plan se regăsește la fel de bine şi în arta bizantină precum şi în arta asiatică unde simbolizează unirea cerului cu pământul, baza rectangulara corespunzând pământului iar cupola sferică cerului. Arta musulmană şi-a asimilat acest tip reducându-l la formula cea mai pură şi mai evidentă: între baza cubică şi cupola care este mai mult sau mai puţin ogivala, se introduce in mod obișnuit un „tambur” octogonal. Forma eminent perfectă şi inteligibilă a unui asemenea edificiu poate domina toată întinderea nesfârșită a unui peisaj deșertic. In forma mausoleului pentru un sfânt (maqâm), el este in mod efectiv un centru spiritual al lumii.

Geniul geometric, care este afirmat atât de puternic în arta musulmană, izvorăște direct din forma de speculație pe care Islamul o favorizează şi care este una „abstractă” şi nu „mitologică”. Or, nu există în ordinul vizibil simbol mai potrivit pentru complexitatea internă a Unității, a pasajului de la Unitatea indivizibilă la „Unitatea în multiplicitate” sau la „multiplicitatea în Unitate”, decât seria de figuri geometrice regulate conținute în cerc sau cele ale poliedrelor regulate conținute în sferă. Tema arhitecturală a cupolei „pe stâlpi” se aşează, conform schemelor cele mai diverse, pe o fundație rectangulară care a fost bogat dezvoltată în ţările musulmane ale Asiei mici. Aceste construcții derivă din arta construcției din cărămidă, şi de aici, probabil, arhitectura gotică, cu spiritul său speculativ, a primit primele impulsuri. Sensul ritmului, înnăscut la popoarele nomade şi geniul său geometric: sunt cei doi poli care, transpuşi fiind în ordinul spiritual, determină toată arta musulmană. Ritmicitatea nomadă a avut expresia sa cea mai directă in metrica arabă, care a influențat până şi pe trubadurii creștini, iar geometria speculativă legată moștenirii pitagoriciene, pe care lumea musulmană a primit-o în modul cel mai direct.

Reclame