*traducerea capitolului referitor la arta islamică din cartea lui Titus Burchardt: Principiile şi metodele artei sacre

Dumnezeu este frumos şi iubește frumusețea.” (Cuvânt al Profetului – Pacea şi rugăciunea lui Dumnezeu asupra sa)

Unitatea, cu toa10801472_624358234358909_8490721184087773257_nte ca este concretă în sine, apare spiritului uman ca o idee abstractă; acest lucru explică, împreuna cu alți factori relevanți ai mentalității semite, caracterul abstract al artei musulmane.

Islamul este centrat pe Unitate; iar pe aceasta, nici o imagine nu o poate exprima. Interzicerea imaginii în Islam nu este o interzicere absoluta. Imaginea plana este tolerata cu titlu de artă profană, cu condiția de a nu reprezenta pe Dumnezeu sau chipul Profetului; in schimb, imaginea care proiectează o umbra nu este tolerata decât cu titlu excepțional, atunci când reprezintă un animal stilizat, ceea ce se poate întâmpla în arhitectura palatelor sau în orfevrărie.

La modul general, reprezentarea plantelor şi animalelor fantastice este în mod expres admisă dar doar decorul vegetal în forme stilizate face parte din arta sacră. Absenţa imaginii din moschei are pe de o parte scopul negativ de a elimina o „prezenta” care riscă să se opună celei –invizibile (a lui Dumnezeu) şi să devină în plus o sursa de erori, datorită imperfecțiunii oricărui simbol; şi pe de altă parte scopul pozitiv, de a afirma transcendenţa lui Dumnezeu, în sensul că Esența divină nu poate fi comparată cu nimic.

Unitatea, este adevărat, comporta un aspect participativ, în sensul că este sinteza multiplului şi principiu de analogie iar în acest sens imaginea sacră o presupune şi o exprimă în maniera sa proprie; dar Unitatea este de asemenea principiu de distinctivitate, căci prin unitatea sa intrinsecă fiecare ființă se distinge în mod esențial de alte ființe şi astfel este unică, neputând fi nici înlocuită şi nici confundata; acest ultim aspect al Unităţii este cel care reflectă în mod direct transcendenţa Unităţii supreme, „Non-Alteritatea” sa şi Solitudinea sa absoluta. Conform formulei fundamentale din Islam: „nu există divinitate în afara lui Dumnezeu” (lâ ilaha illa Allâh), prin distingerea între diferitele planuri de realitate, toate lucrurile intra sub arca infinită a Unităţii supreme: daca recunoaștem sfârșitul în felul acesta, nu mai putem să-l consideram „in afara” Infinitului, şi de asemenea, primul se reintegrează in secund.

Eroarea fundamentala, conform acestui punct de vedere, este de a proiecta natura absolutului în relativ, acordând acesteia din urma o autonomie pe care nu o are; cauza acestei proiecții este înainte de toate, imaginația, sau mai exact, iluzia (al-wahm). Ori musulmanul vede în arta figurativă o manifestare flagrantă şi contagioasă a acestei erori; conform lui, imaginea proiectează un ordin al realității intr-altul.

Antidotul acestei proiectări este înțelepciunea (hikma) care aşează fiecare lucru la locul său; aplicată la arta, aceasta înseamnă că toate creațiile artistice trebuie sa fie tratate conform legilor domeniului său de existenţă şi astfel să devină inteligibile; arhitectura, de exemplu, trebuie să manifeste echilibrul static şi starea perfectă a corpurilor imobile care se exprimă în forma regulata a cristalului.

Acest exemplu cere o lămurire: noi știm că unii au reproșat arhitecturii islamice că nu folosește funcțiunile statice, cum a făcut arhitectura Renașterii, care a întărit punctele de descărcare şi liniile de tensiune, dând elementelor constructive un tip de conștiință organică; ori aceasta, în perspectiva Islamului, ar constitui exact o confuzie între doua ordine ale realității şi o lipsă de sinceritate intelectuală: daca coloanele grațioase au putut în mod efectiv să poarte sarcina unei bolţi, la ce bun să le fi atribuit artificial o stare de tensiune, care nu este de altfel în natura mineralului?

Pe de alta parte, arhitectura musulmana nu caută să învingă greutatea pietrei dându-i o mișcare ascendenta, așa cum o face arta gotică; echilibrul static cere imobilitate, dar materia brută este într-o oarecare măsură subțiata şi ‘diafanizată’ prin dantelăria arabescurilor şi prin sculptura în formă de stalactite şi de alveole care oferă în lumină mii de feţe şi transformă piatra şi stucul într-o materie prețioasă. Arcadele unei curţi din Alhambra, de exemplu, sau cele ale anumitor moschei magrebine, stau într-un calm perfect; în același timp, ele par străbătute de vibrații de lumină. Ele sunt precum lumina devenita cristalină, substanța lor intimă, putem spune, nu este piatra ci Lumina divină, Inteligenţa creatoare care rezidă în mod misterios în toate lucrurile.

Aceasta demonstrează că „obiectivitatea” artei musulmane, absenţa unui elan subiectiv, „mistic” daca dorim să-l numim așa, nu are nimic de a face cu raționalismul; de altfel, ce altceva este raționalismul decât limitarea inteligenţei doar la nivelul omului? Or, aceasta este exact ceea ce exprimă arta Renașterii cu interpretarea sa „organica” şi subiectiv antropomorfă a arhitecturii; de la raționalism nu este decât un pas pana la pasiunea individualistă şi apoi la concepția mecanicistă asupra lumii.

Nu este nimic din toate acestea in arta musulmana a cărei esență rămâne întotdeauna impersonală şi calitativă; de altfel, conform perspectivei islamice, rațiunea (al-’aql) este înainte de toate acel lucru prin care omul acceptă adevărurile revelate, care, nu sunt nici iraționale nici doar raționale. În aceasta rezidă noblețea rațiunii şi prin urmare şi a artei: spunând că arta decurge din rațiune sau din știință, cum o atesta maeștrii artei musulmane, nu înseamnă deci absolut deloc că ea este raționalista sau că este incapabilă de a regăsi intuiția spirituală, dimpotrivă am putea spune, caci ea nu paralizează inspirația, ea aplecându-se asupra unei frumuseți non-individuale.

Notăm aici diferența care separă arta abstractă a Islamului de „arta abstractă” modernă: în „abstracție”, modernii găsesc un răspuns imediat, mai fluid şi mai individual impulsurilor iraționale care vin din subconștient; pentru artistul musulman, dimpotrivă, arta abstractă este expresia unei legi, ea manifestă în modul cel mai direct Unitatea în multiplicitate.

Autorul acestor rânduri [Titus Burckhardt[1], n.t], plin de experiența sa în sculptura europeană, a vrut odată să se angajeze ca mână de lucru la un maestru decorator magrebin. „Ce vei face tu, i-a spus maestrul, daca trebuie sa ornezi o bucata de zid precum aceasta?” „Aş desena rinoceri şi as umple sinuozitățile imaginilor cu gazele si mici mamifere.” „Gazelele, mici mamifere şi alte animale există peste tot în natura” a răspuns arabul; „de ce sa le reproducem? Desenează dar aici 3 rozete geometrice (tasatir), una cu 11 brațe şi două cu 8 şi să le întrepătrunzi de aşa manieră încât să umple acest spațiu perfect, iată ce înseamnă arta!” Am putea spune de asemenea, iar cuvintele maeștrilor musulmani o confirmă, că arta consistă în a aranja obiectele conform naturii lor proprii care conține în mod virtual frumusețea căci aceasta vine de la Dumnezeu; nu avem decât să eliberam această frumusețe, să o facem evidentă. Conform concepției islamice celei mai generale, arta nu este decât o metoda de a înnobila materia.

 NOTE:

[1][ http://en.wikipedia.org/wiki/Titus_Burckhardt / http://www.worldwisdom.com/public/authors/Titus-Burckhardt.aspx ]

Reclame